Blog

Voiniciul cel cu cartea în mână născut – Psihanaliza basmului lui Petre Ispirescu

Un cuplu de bătrâni săraci (o babă și un unchiaș) nu aveau copii. Făcură tot ce s-a putut, dar dorința nu le-a fost îndeplinită. Până la urmă, se despărțiră și apucară fiecare în câte o direcție pentru a găsi un ajutor. Ca să știe unul de celălalt, și-au luat fiecare basmaua și ștergarul din ziua de cununie, spunându-și că semnul care-i va anunța că ceva rău se întâmplă va fi apariția a trei pete de sânge pe obiectele de legătură. În a zecea zi, unchiașul primi un semn pe ștergar și fugi speriat înapoi acasă la băbuța lui. Aceasta îi povesti că în drumul său, într-o pădure adâncă, dădu peste un moș bătrân, „uitat de moarte și de Dumnezeu”, care-i arătă drumul de ieșire din pădure și-i spuse că ruga i-a fost ascultată.

Separarea celor două principii masculin și feminin este necesară pentru că se află într-o fază de blocaj, în care fecundarea și renașterea nu este posibilă. Ca într-un proces alchimic, spiritul și materia unite într-o formă devitalizată trebuie să se separe întâi pentru a se putea reuni apoi într-o modalitate mai proaspătă, renăscută.

Semnele de sânge apărute pe obiectele de legătură (basmaua și ștergarul) sunt elemente simbolice care leagă în mod magic toate cele trei momente importante din viața unui om: nașterea, căsătoria și moartea. În logica poveștii, cele trei se confundă și se suprapun. Personajele le-au ales pentru că ele consfințesc legătura de viață și de moarte statuată prin taina căsătoriei și au stabilit să fie semne ale morții, dar în logica inconștientului au devenit vestitori ai unei noi vieți.

Salvarea a fost adusă de un mesager al arhetipului Sinelui (bătrânul uitat de moarte și de Dumezeu) pe care bătrâna (principiul feminin al vieții și al nașterii) l-a găsit în pădurea simbolizând inconștientul. Acesta i-a arătat drumul de ieșire din pădure jucând funcția unei călăuze și a anunțat-o că va naște un fecior. Deși povestea nu oferă detalii, înțelegem că el este fiul și va fi urmașul străvechiului arhetip al Sinelui și nicidecum al unchiașului obișnuit care se despărțise de soața sa.

Și titlul poveștii ne anunță, în mod simbolic, că eroul este purtător al unei cunoașteri și înțelepciuni străvechi. Nu este ceva dobândit în lumea acesta, pentru că se naște cu cartea în mână, o aduce ca dar dintr-o dimenisiune spirituală.

Anunțul salvator vine după a zecea zi de căutare, adică la sfârșitul unui ciclu, iar apariția feciorului anunță începutul unei noi ere, a unei noi faze de conștientizare, mai înalte, mai complete și mai integrate.

După nașterea copilului, unchieșul asistă, fără să fie invitat, la mesajele celor trei ursitoare, care anunță că feciorul are să fie un Făt-Frumos, va fi furat de duhurile rele la vârsta de 12 ani și va ajunge împărat dacă va trece probele și va scăpa de acele duhuri. Este vestit astfel destinul special al acestei noi realități psihice și drumul pe care trebuie să-l parcurgă pentru a integra cu succes toate dimensiunile necunoscute ale psihicului.

Fiind un simbol al principiului logoic al inteligenței și rațiunii, unchieșul nu ar fi trebuit să asiste la incursiunea dimensiunii magice în destinul copilului.

Copilul crește ca un adevărat Făt frumos și dă dovadă de toate calitățile Sinelui aflat în formare. Vârsta de 12 ani marchează trecerea lui într-un alt plan al manifestării, așa cum Soarele intră în lumea de Dincolo după ce parcurge 12 ore pe cerul zilei.

Întreaga comunitate se strânge în biserică pentru a feri copilul de acțiunea duhurilor rele. Acestea se manifestă întâi sub forma unei cețe groase în care formele și contururile psihice își pierd limitele și consistența, diluându-se într-o stare de conștiință amorfă, ireală și confuză. Dar puterea rugăciunilor alungă această primă manifestare a inconștientului. Urmează apoi o revărsare de lighioane – șoareci, lilieci și bufnițe – mesageri malefici ai aceleiași dimensiuni psihice nestăpânite. Sunt simboluri ale conținuturilor joase, negative, înfricoșătoare și dezgustătoare ale vieții noastre interioare, cu alte cuvinte ale umbrei. În fața expresiilor terifiante ale inconștientului, reacția comunității, chiar și a liderului ei spiritual, este de frică. Dar puterea cu care se roagă alungă și de astă dată duhurile rele. Ultima manifestare este cea mai teribilă și, până la urmă, cea mai apropiată de caracterul numinos al arhetipurilor inconștiente, pentru că se exprimă în foma ambivalentă a unui călugăr care coboară din turnul bisericii – un slujitor al Domnului și în același timp un trimis al lumii de dincolo, un reprezentant al binelui și al răului totodată.

Salvarea tânărului vine din cartea pe care a adus-o în viață, în manifestare, din lumea de Dincolo. Tot citind din ea, călugărul malefic nu-l mai poate ține și-l scapă într-o prăpastie adâncă. Este un domeniu arid, în care nu se află niciun licăr de viață, Totul este pustiu și mort, iar eroul nu poate conștientiza pe ce tărâm a ajuns. După prima zi de mers, ajunge la un pâlc de copaci (prima expresie vegetală a vieții), după a doua zi întâlnește resturile unor ființe umane (cranii și oase), iar după a treia zi găsește un mare oraș aflat în ruină. Regăsim simboluri ale vieții, ale ordinii, echilibrului și sensului afectate de un rău încă necunoscut. Singura urmă a vitalității trecute este portarul curții, o umbră de om, care rămăsese să păzească  ruinele castelului până va sosi salvatorul. El este legătura între cele două lumi, iar pe el moartea nu-l poate atinge pentru că altfel conexiunea nu s-ar mai putea reface și răul nu ar mai putea fi remediat.

Mesager al timpului trecut, acesta îi împărtășește voinicului povestea locului, care repetă, la o altă dimensiune, propria sa poveste. Împăratul și împărăteasa nu puteau avea copii și au apelat la farmece, dând astfel naștere unei prea-frumoase prințese. Aceasta a fost ursită să nu se poată mărita până nu va întâlni pe cineva care să petreacă o noapte în camera ei și să scape teafăr, iar în ziua în care va veni primul pețitor și nu va reuși, toate ființele din jur să treacă în moarte.

Putem înțelege că situația de criză, blocajul și stagnarea existente la nivel inconștient (situația împăratului, împărătesei și întregului lor regat) au generat o problemă de aceeași factură în plan conștient (lipsa de vitalitate și de fertilitate a celor doi bătrâni). Este necesară o incursiune conștientă, asumată și activă a principiului inteligent (voinicul) în sfera inconștientului pentru a ajunge la originea răului și a rezolva cauzele dezechilibrului.

Voinicul trece proba, este luat de soț de prea-frumoasa prințesă și tot regatul renaște.

Dar povestea nu se oprește aici, cu cei doi trăind fericiți până la adânci bătrâneți, pentru că voinicul își reamintește de bătrânii săi părinți rămași în lumea de deasupra. După rezolvarea conflictelor și blocajelor inconștiente, este necesară revenirea în sfera conștientului pentru a continua trăirea unei vieți umane cu sens și finalitate.

La plecare, ca ajutoare, soția îi oferă un sfetnic credincios și un inel care se poate transforma într-un palat fără seamăn pe lume. Toate sunt simboluri ale Sinelui, reprezentând diferite aspecte ale acestuia: inelul exprimă puterea dragostei care ține lucrurile laolaltă și unește aspecte psihice diferite, în aparență opuse și ireconciliabile, este și o legătură cu puterile „magice” din lumea inconștientă; castelul încastrează în sine simbolul mandalei, ca structură ordonată în jurul unui centru, în care domnește principiul unității, totalității, ordinii și dreptății. Sfetnicul credincios este vocea înțelepciunii care oferă soluții corecte și de bună-credință la problemele Eu-lui. Nu este rațiunea tipic masculină, care se poate exprima unilateral și exclusivist ducând la inflația Eu-lui, ci acea formă de înțelepciune feminină, bine  cumpănită și echilibrată, în care se reunesc puterile Logosului și Erosului. Toate aceste elemente provin din inconștient și sunt puterile Sinelui, exprimând și manifestând, atunci când sunt solicitate, forțele generatoare, unificatoare și ordonatoare ale acestui arhetip.

În drumul său de întoarcere la dimensiunea conștientă, eroul este întâmpinat cu bunăvoință și de alți locuitori ai lumii inconștiente (curtea lui Sefer împărat, țara zânelor), semn că aici domnește echilibrul și sănătatea.

Într-un final, ajunge la bordeiul părinților săi, care nu l-au recunoscut din prima. Îndurerat de sărăcia în care trăiau, voinicul a apelat la puterea magică a inelului pentru a ridica un castel de basm. Numai că transformările care sunt posibile în lumea noastră psihică interioară nu se produc și exprimă la fel în lumea reală, a vieții de zi cu zi. Alte legi acționează aici, iar eroul încă neexperimentat pe acest tărîm este naiv și ignorant cu privire la invidia omenească și la propriile sale capacități și limite. Este înșelat și adormit de stăpânul moșiei pe care își aveau casa părinții săi, făcut să creadă că a băut peste măsură și i se fură inelul. Atunci intervine vocea înțelepciunii (sfetnicul credincios), care îl învață că fericirea unei vieți umane nu stă într-un iluzoriu castel din basme, ci în asigurarea celor necesare traiului și în respectarea legilor vieții. Părinții îmbătrâniți nu vor să-l urmeze în tărâmul său de vis, ci să rămână la casa lor, trăindu-și viețile cât mai uman posibil, cu dificultățile și greutățile inerente.

Eroul-împărat se întoarce singur în împărăția din domeniul inconștientului, pentru că locul său este acolo și trebuie să restabilească ordinea în regatul care fusese atacat în lipsa sa de forțele întunecate ale psihicului neîmblânzit. Soția trimite ajutoare și mesageri care să-i grăbească sosirea, sub forma unor lăutari vrăjiți, care-l ajută să recupereze și inelele magice pe care i le dăduse. Are loc o reunire fericită a tuturor aspectelor inconștiente care susțin, alimentează și conferă un sens vieții. „Și încălecai pe-o șea și vă spusei povestea așa”.

Comments for this post are closed.