Blog

Psihodrama și instrumentele ei

„Obiectivul psihodramei este construirea unui cadru terapeutic care utilizează viaţa ca model, pentru a integra în el toate modalităţile de a trăi, începând cu elementele universale – timpul, spaţiul, realitatea şi cosmosul – până la toate detaliile şi nuanţele vieţii.” (Moreno J.L., 2009).

Vorbind despre instrumentele psihodramei, J.L. Moreno le enumeră pe acestea cinci: „scena, subiectul ca actor, regizorul, personalul de ajutoare terapeutice sau eurile auxiliare şi audienţa” (Moreno J.L., 2009).

Scena constituie o extensie a vieţii, un spaţiu viu, pluridimensional şi flexibil la maximum. Scena este cadrul obiectiv şi spaţiul care îi oferă subiectului-actor libertate maximă de expresie şi experienţă. Pe scenă, atât realitatea cât şi fantezia devin funcţionale, iar iluziile şi halucinaţiile dobândesc o egalitate de statut cu percepţiile senzoriale. Pe scenă, graţie libertăţii de exprimare, pacientul-actor îşi poate recăpăta echilibrul pierdut în situaţii de viaţă reală, când trebuie să suporte sau să reacţioneze la cele mai diverse constrângeri.

Subiect sau actor poate deveni oricine. El nu trebuie să facă altceva decât să fie el însuşi, să ilustreze propria lume particulară. Spre deosebire de actorul unei dramaturgii clasice, un subiect din psihodramă nu trebuie să-şi sacrifice propriul sine pentru a oferi viaţă unui personaj creionat de autorul piesei. Viaţa sa devine o piesă, în care el joacă rolul principal. După ce a fost încălzit pentru sarcină, subiectului îi va fi uşor să pună în scenă acţiuni din viaţa sa cotidiană pentru că el ştie cel mai bine cum au decurs lucrurile şi care a fost reacţia sa la evenimente. Scopul psihodramei nu este să transforme subiecţii în actori, ci să-i ajute să fie pe scenă ceea ce sunt, mai sincer şi mai explicit decât sunt în viaţă. Pentru ca acest lucru să se întâmple, este nevoie de spontaneitate şi de implicare. Procesul de punere în scenă presupune transcenderea nivelului verbal către cel al acţiunii, şi acest fapt nu se întâmplă fără implicarea subiectului. În plus, intervine principiul realizării, pentru că subiectului i se oferă posibilitatea de a aduce pe scenă orice iluzie, idee sau proiecţie personală şi de a-i conferi o formă cât mai aproape de realitate. Astfel, el se întâlneşte pe scenă, ca şi cum a fi în viaţa reală, cu părţi ale sale ori cu persoane care iau parte la conflictele sale mentale.

Regizorul este al treilea instrument, iar funcţia sa este triplă: producător, analist şi consilier. Ca producător, acţionează în mod alert şi transformă cel mai mic indiciu oferit de pacient în acţiune dramatică. Are grijă ca linia producţiei dramatice să fie aceeaşi cu linia vieţii subiectului şi ca producţia să nu piardă relaţia cu audienţa. În calitate de regizor, are libertatea de a glumi, de a râde, de a provoca sau chiar şoca subiectul, dar şi de a deveni, atunci când este nevoie, indirect şi pasiv, lăsându-l pe subiect să conducă şedinţa. Calitatea de analist îi conferă dreptul de a completa propria interpretare cu soluţii sau răspunsuri venite de la audienţă sau de la spectatori.

Eurile auxiliare reprezintă cel de-al patrulea instrument. Ele îndeplinesc o funcţie dublă: de prelungiri ale regizorului, care explorează şi ghidează, dar şi extensii ale subiectului, care exprimă şi ilustrează personaje reale sau imaginare din viaţa acestuia.

Ultimul instrument este audienţa, care poate ajuta subiectul, în calitate de cutie de rezonanţă, similară opiniei publice. Reacţiile ei, ce pot varia de la râs la protest violent, îi sugerează subiectului că este ascultat, înţeles sau ajutat. Prezenţa audienţei este cu atât mai importantă cu cât subiectul este mai izolat, punând în scenă o dramă populată de iluzii şi halucinaţii. Există şi cazuri în care audienţa este cea ajutată de subiect, pentru că acesta ilustreză pe scenă o problemă comună, care aparţine grupului ca întreg.

Comments for this post are closed.