Blog

Psihanaliza unui basm românesc – Voinicul cel fără de tată

121Shares

 

Încă din titlu suntem informați că modelul sexualității masculine este absent. Vom vedea pe parcursul poveștii că eroul va crește alături de mamă până spre finele vârstei pubere.

Povestea începe cu imaginea unei fiice de împărat care nu avea voie să iasă din casă neînsoțită. La porunca părinților ei, dădaca nu o scăpa din vedere. Dar într-o zi, privind lung de la fereastră după un flăcău, fata rămase însărcinată fără știrea ei. Vrând-nevrând, fu nevoită să-l anunțe pe tatăl său, care o alungă de acasă. În ciuda tuturor asigurărilor date de tânăra fată, că ar fi nevinovată și neprihănită, nici tatăl și nici mama sa nu au acceptat că ar fi posibilă o „concepție imaculată”, pentru că ei „știau cum merg lucrurile în lume”.

Avem aici tema unei sexualități neasumate și neintegrate în personalitatea conștientă, alături de refuzul sau incapacitatea psihică de a accepta și recunoaște consecințele unui act sexual. Tânăra fată este ignorantă și inconștientă cu privire la mersul lucrurilor în lumea oamenilor maturi și este incapabilă să-și asume manifestarea propriei sexualități și urmările acesteia. Feminitatea ei este inconștientă sau blocată într-un stadiu incipient de dezvoltare.

Tatăl a construit o corăbioară și i-a dat drumul pe apă să se ducă încotro va voi Domnul. Atât corabia, prin forma ei concavă, ce are capacitatea de a conține, a păstra și a purta, precum și apa, ca element vital și dătător de viață, sunt simboluri ale feminității și maternității. Fata este lăsată în grija apelor arhetipale ale principiului feminin, iar fiul său se naște pe corabie. El părăsește pântecul matern, dar îl înlocuiește cu altul simbolic, din care nu va ieși decât după ce va muri și reînvia, la finalul poveștii. După ce corabia a ajuns la un mal, fata s-a refugiat cu pruncul său în scorbura unui copac mare, un alt simbol al uterului matern și al matricei în care germinează viața. Fiul și mama se află într-o relație simbiotică, iar eu-l conștient este subjugat de un complex matern inconștient de identitatea sa.

Fiul fu crescut doar de mamă, care îl învăța câte ceva despre vânat și îi povestea amintiri din viața sa trecută ca fiică de împărat. Astfel, toate percepțiile Eu-lui despre lume se formează prin prisma reprezentărilor complexului matern, iar experiențele sunt filtrate prin amintirile mamei și dobândesc nuanțele și tonalitățile acestora. După cum vom vedea și mai târziu în poveste, memoria mamei este puternic impregnată de sentimente de remușcare, vinovăție și regret.

Într-una din zile, umblând după vânat, tânărul întâlni un palat pe care îl crezu asemenea celui al bunicului său, împăratul. Neavând acumulate încă toate experiențele necesare, tânărul nu știa ce este frica și nici că în lume pot exista pericole. Intră, așadar, în palat și îi întâlni pe stăpânii acestuia – trei zmei, din care ucise doi. Al treilea zmeu se ascunse în pivniță, hotărât să se răzbune mai târziu. Adevăratul pericol nici pe departe nu fusese învins, ci se retrăsese în plan inconștient, de unde va continua să acționeze cu o forță și mai distructivă.

Încredințat că în palat nu mai este nimeni, tânărul își aduse mama și se făcură stăpâni ai acelei împărății (palat și pădure). Nu după mult timp, zmeul ieși din pivniță și, în chip deghizat, ceru să fie primit ca slujitor. Atât mama, cât și fiul sunt inconștienți cu privire la adevărata natură a zmeului, ignoră pericolele latente și îl acceptă să devină slujitor. În aparență, zmeul era credincios, sârguincios și devotat, dar în realitate încerca să le afle slăbiciunile și să-i distrugă. În dorința sa neîmblânzită de a o seduce pe mama eroului identificăm și natura adevărată a zmeului: el este arhetipul umbrei, al instinctelor sexuale neîmblânzite, sălbatice și inconștiente. El nu rămâne în planul conștient, ci se ascunde ca slugă, deci trece în zona pulsiunilor cenzurate.

Dorința erotică a zmeului o vizează pe mamă, ceea ce poate fi interpretat, pe model freudian, ca reprezentare a complexului Oedip, în care tânărul își transformă mama în obiect sexual, evident în plan inconștient, sub forma unui alter-ego sălbatic și neîmblânzit care ajunge să-i distrugă, într-un final Eu-l conștient. Pe model jungian, vedem în zmeu propria umbră a mamei, care eșuează, încă de la începutul poveștii, să-și integreze propria sexualitate, motiv pentru care ea trece în plan inconștient și devine amenințătoare și distructivă.

În poveste, mama este prezentată cum „lâncezea și se topea de-a-n picioarelea”, simptome de depresie adâncă, generată de nerezolvarea conflictelor interioare și acumularea emoțiilor negative de regret, vinovăție și remușcare. Starea ei se transferă și asupra fiului, singura ființă umană aflată în preajmă.

Unicele gânduri ale zmeului fiind răzbunarea și seducerea mamei, născocește mai multe probe care să-l îndepărteze pe fiu și eventual chiar să-l ucidă.

Eroul trebuie să aducă mere de la mărul roșu, apă vie și apă moartă de la munții care se bat în capete și un purcel de la scroafa de sub pământ, care să-i vindece mama.

Mărul este fructul care întreține tinerețea, un simbol al reînnoirii și al veșnicei prospețimi, dar este în același timp și o forță a inteligenței care facilitează conștientizarea. Apa vie și apa moartă simbolizează Eros și Thanatos, cele două energii opuse existente peste tot în Univers, în natură și în ființa umană, dar ele nu pot fi găsite în stare pură decât în locul metaforic al maximei exprimări a antagonismului (doi munți care se bat în capete). Purcelul scroafei aflate sub pământ este simbolul puterii generative, fecundatoare și hrănitoare a naturii pământești, dar reprezintă și capacitatea de relaționare. Înțelegem astfel că eroul pleacă în căutarea puterii de regenerare și renaștere.

În probele sale este ajutat de o zână, simbol pentru arhetipul Animei, în aspectul său benefic și luminos. Aparentul paradox în această poveste este că și zâna îl înșală pe erou. Îl ajută și îl învață să treacă probele date de zmeu, dar îi sustrage apoi, fără să-i spună, obiectele magice pe care acesta le dobândește și îi pune în loc mere obișnuite, apă de la fântână și un purcel din curtea sa. Nu înțelegem decât spre finalul poveștii că puterile de regenerare nu sunt destinate mamei, ci eroului, Eu-lui conștient.

După ce trece tânărul și ultima probă, zmeul îl găsește dormind și-l face bucăți, bucăți, cu paloșul pe care îl purta ascuns la el. Pentru a nu fi găsit de mamă, îl pune în desagii de pe spinarea calului și-l alungă. Este punctul culminant în care Eu-l conștient se destructurează sub puterea inconștientă și din acest motiv necontrolată a propriilor pulsiuni incestuoase.

Printr-un act magic, zâna reușește să-l readucă la viață, cu ajutorul calităților dobândite în cele trei probe: apa moartă – energia care structurează materia corporală, apa vie – energia vieții, merele –  puterea de a vorbi, adică inteligența și conștiința de sine, purcelul – puterea de a auzi, adică de a relaționa cu mediul extern și cu ceilalți.

Vindecarea și renașterea nu vor fi complete până când Eu-l nu va conștientiza pe de-a-ntregul care este natura pulsiunilor care au dus la dezmembrarea sa. Zâna îi dă putere să se transforme în porumbel și să vadă cu ochii săi cum zmeul o chinuie pe mamă. Abia în acest moment, tânărul Eu dobândește forța interioară de a-și utiliza voința (sabia goală) și a contracara răul inconștient care l-a chinuit atât.

Ș-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa – în limbaj psihanalitic!

121Shares
Comments for this post are closed.