Blog

Cele 8 crize de dezvoltare – Erik Erikson și psihologia eului

217Shares

Erikson a identificat o serie de opt crize care, după el, caracterizau dezvoltarea personalității. Cuvântul criză în acest context nu este în întregime negativ.

O criză este o provocare pentru eu, o amenințare, dar și o oportunitate de a crește și de a se îmbunătăți. Erikson a descris o serie de crize care apar de-a lungul vieții și le-a numit etape psiho-sociale.

Teoria etapelor a lui Erikson a fost prezentată pentru prima oară de Erik Erikson la o conferință din 1950, la Casa Albă, privind dezvoltarea umană. Fiecare interval de vârstă a fost descris ca prezentând o provocare diferită.

De exemplu, pruncia a fost caracterizată printr-o concurență sau printr-un conflict dintre încrederea și neîncrederea bazală. Aceasta este similară cu ideea lui Horney conform căreia mama și copilul mic stabilesc o relație, care creează fie încredere bazală, fie anxietate bazală.

Dacă criza este rezolvată cu succes (dacă are un rezultat fericit), copilul va avea o fire caracterizată prin speranță în loc de disperare. Fiecare altă criză sau provocare de pe tot parcursul vieții putea duce la noi dificultăți sau la o nouă „virtute”. Aceste virtuți vor deveni o latură persistentă a personalității unei persoane, conform lui Erikson, și ele se vor menține până la o vârstă înaintată, cu rezultate distincte.

Etapele psihosociale ale lui Erikson

Pruncia: vârsta 0-1 ani

  • Conflictul: încredere bazală vs. neîncredere bazală
  • Dacă este rezolvat, virtutea este speranța
  • Culminarea la bătrânețe: Aprecierea interdependenței și a înrudirii

Încredere versus neîncredere este primul stadiu ce se experimentează în primul an de viaţă. Esenţa acestui stadiu este dezvoltarea încrederii în persoanele care îl înconjoară şi care se ocupă de satisfacerea nevoilor acestuia, şi într-un sens mai larg, încrederea în lumea înconjurătoare. Erikson afima că, dacă nevoile copilului sunt satisfăcute, atunci se va obţine un confort fizic şi psihic ce-l va face pe copil să privească viaţa cu încredere şi optimism; dacă nevoile copilului vor fi satisfăcute într-un mod lipsit de constanţă, dezechilibrat (nevoile primare, mai ales cele de hrană nu-i sunt satisfăcute la timp, manevrarea copilului se face într-un mod brutal), atunci rezultatul va fi un grad mare de frustrare ce-l va determina pe copilul, viitor adult, să se formeze cu o viziune destul de sceptică asupra mediului, sau chiar a vieţii în general.

Copilăria timpurie: vârsta de 1-3 ani

  • Conflict: autonomie vs. rușine
  • Dacă este rezolvat, virtutea este voința
  • Culminarea la bătrânețe: Acceptarea ciclului vieții, de la integrare la dezintegrare

Autonomie versus îndoială şi ruşine caracterizează perioada 1-3 ani. Datorită dezvoltării motorie şi verbale, copilul simte nevoia de a se manifesta singur, de a explora singur mediul destul de străin până atunci. Şi Freud este de părere că autonomia domină acestă perioadă din dezvoltarea individulală, numai că se obţine de această dată în urma conflictului dintre a controla şi a fi controlat.

În aceste condiţii educaţia nu trebuie să fie nici prea precoce, nici prea rigidă, dându-i-se copilului posibilitatea şi timpul necesar să simtă că are o anumită putere asupra celuilalt. Complementar cu viziunea freudiană, cea eriksoniană subliniază că toate tendinţele copilului de a se manifesta liber trebuie supravegheate permanent de către părinţi prin îndrumare moderată, astfel încât copii să obţină autonomia de care au nevoie, încrederea în capacităţile proprii de a reuşi ceea ce-şi propun.

Dacă aceste tendinţe sunt prea rigid controlate, sau, şi mai grav, sunt aspru pedepsite, atunci copilul va resimţi sentimente de ruşine pentru faptul că îndrăzneşte să experimenteze lucruri noi sau neîncredere în posibilităţile de succes ale acţiunilor lui.

Vârsta jocului: vârsta de 3-6 ani

  • Conflict: inițiativă vs. vinovăție
  • Dacă este rezolvat, virtutea este țelul
  • Culminarea la bătrânețe: Umor, empatie, reziliență

Iniţiativă versus vinovăţie este stadiul ce se instalează după vârsta de trei ani până la şase ani. Este vârsta preşcolară, când spaţiul pe care îl explorează copilul este mult mai mare, iar acest fapt impune apariţia şi asumarea unor mici responsabilităţi (legate de igiena personală, de propriile jucării etc.) ce orientează comportamentul cu paşi mărunţi, dar siguri, spre scopuri specifice, mai exact spre dezvoltarea spiritului de iniţiativă; iniţiativa de a se implica în activităţi ce-i vor permite copilului de acum, adultului de mai târziu să se pună în valoare, să se afirme pe sine.

Există şi opusul pentru cele prezentate mai sus, manifestate prin pedepsirea spiritului de iniţiativă sau lipsa solicitării copiilor în a avea responsabilităţi, care pot duce la instalarea sentimentului de vinovăţie sau ruşine pentru activităţile în care s-a angajat sau nu s-a angajat.

Vârsta școlară: vârsta de 6-12 ani

  • Conflictul: hărnicie vs. inferioritate
  • Dacă este rezolvat, virtutea este competența
  • Culminarea la bătrânețe: Smerenia, acceptarea cursului vieții și a speranțelor neîndeplinite

Străduinţă (hărnicie) versus inferioritate corespunde perioadei 6 -12 ani şi presupune, după Erikson, manifestarea nevoii de a produce lucruri. Coincide cu perioada dezvoltării semnificative a abilităţilor intelectuale ce vor fi evaluate prin note. Modul în care activează copilul se extinde semnificativ, la fel ca şi influenţele cu care are de-a face, crescând cele ale profesorilor şi colegilor, şi scăzând cele ale părinţilor. Succesul şcolar şi etichetarea pozitivă a părinţilor şi profesorilor vor aduce sentimentul de încredere în capacităţile proprii, deci o imagine de sine pozitivă, iar eşecul şi etichetarea negativă vor conduce la sentimente de ineficienţă şi incompetenţă, şi de aici la o imagine de sine negativă.

Adolescența: vârsta de 12-19 ani

  • Conflict: identitate vs. confuzie
  • Dacă este rezolvat, virtutea este fidelitatea
  • Culminarea la vârsta înaintată: Sentimentul complexității vieții, îmbinarea percepției senzoriale, logice și estetice

Identitate versus confuzie de identitate este stadiul cuprins între 12-18 ani, aşadar domină perioada adolescenţei. Frământările aferente sunt legate de încercarea identificării locului propriei persoane pe harta vieţii.

În această perioadă, adolescenţii îşi orientează întregul comportament spre identificarea răspunsului la întrebarea “cine sunt”. Aici Erikson sublinia faptul că în confruntarea cu o mare diversitate de roluri (vocaţionale, în dragoste şi prietenii) şi cu modurile de a le obţine, adolescenţii trebuie sfătuiţi, dar lăsaţi liberi să exploreze şi să-şi găsească identitatea. Erikson accentua faptul că adolescentul resimte diferite dorinţe de a se implica în diverse activităţi de bună voie, dar, în acelaşi timp el este foarte speriat atunci când este forţat în efectuarea activităţilor în care ar putea fi expus ridicolului sau îndoielii de sine.

Este vorba despre un paradox, şi anume, că un tânăr ar prefera să acţioneze ruşinos în ochii adulţilor, din libera decizie, decât să fie forţat în activităţi ce ar putea fi considerate ruşinoase de către el sau de către cei ca el. Astfel, tânărul se va opune violent la toate limitările “pedante” ale imaginii de sine şi va fi gata să-şi rezolve cu acuzaţii spuse cu voce tare toată vina pe care o resimte în legătură cu excesiva sa ambiţie. O identitate impusă sau neîncercarea mai multor roluri spre care nutresc pot lesne conduce la confuzia identitară sau la o imagine de sine deformată.

Vârsta adultă tânără: vârsta de 20-25 ani

  • Conflict: intimitate vs. izolare
  • Dacă este rezolvat, virtutea este dragostea
  • Culminarea în vârsta înaintată: Sentimentul complexității relațiilor, valoarea tandreții și iubirii libere

Intimitatea ca expresie a maturizării sexuale versus izolarea este stadiul şase, care se dezvoltă în perioada tinereţii. Intimitatea se revarsă în prietenii, dragoste, simpatii, ş.a. În această perioadă apare fenomenul de individualizare ce se constituie progresiv, în directă legătură cu structurarea conştiinţei de sine şi are ca efect dobândirea identităţii proprii fiecărei persoane.

În perioada tinereţii, individualizarea se obţine prin realizarea pregătirii şcolare şi profesionale, prin conflicte de rol şi statut, conflicte ce sunt legate de alegerea viitorului statut profesional şi rolurilor legate de el, cât şi de organizarea identităţii profesionale. Aceste conflicte interioare care însoţesc delimitarea din ce în ce mai clară a identităţii personale şi autonomizarea individului, sunt conflicte motivaţionale.

Individualizarea se exprimă în constituirea celor trei euri – eul fizic, eul social şi eul spiritual. Individualizarea fizică sau constituirea eu-lui fizic reprezintă procesul prin care se dobândeşte identitatea fizică. Elementele componente ale acestui eu apar încă din preşcolaritate, dar acum are loc definitivarea acestuia prin asimilarea noii scheme corporale rezultată din creşterea fizică şi maturizarea sexuală.

În ceea ce priveşte individualizarea socială sau constituirea eu-lui social (denumită şi individualizare relaţională) aceasta se petrece printr-un proces de dobândire a identităţii sociale. Eul social încorporează diversele statute ale persoanei (elev, coleg, fiu, prieten) şi rolurile care decurg din ele. Prin intermediul acestora, individul uman se poziţionează în câmpul relaţiilor sociale. Eul social este totodată depozitarul prestigiului, recunoaşterii şi consideraţiei de care se bucură persoana în mediul său şi îi conferă acesteia o identitate anume.

Individualizarea intelectuală, sau altfel spus, construirea eu-lui spiritual este procesul prin care se construieşte identitatea spirituală, ca expresie a valorilor şi trăirilor personale, a emoţiilor şi dorinţelor, a structurilor motivaţionale proprii şi a proceselor intelectuale. Părerile personale încep să fie susţinute şi argumentate căpătând adesea o validare de generaţie. Creşte interesul pentru probleme abstracte şi de sinteză şi pentru tot ceea ce este nou. Actorul social tânăr trece de la evaluarea impulsiv-critică şi pregnant negativistă specifică aşa-numitei crize de originalitate, la evaluări constructive. Originalitatea se manifestă acum în punctele de vedere personale pe care le formulează şi care sunt susţinute mai argumentat şi mai puţin agresiv.

Vârsta adultă mijlocie: vârsta de 26-64 ani

  • Conflictul: generativitate vs. stagnare
  • Dacă este rezolvat, virtutea este grija
  • Culminarea în vârstă înaintată: Caritas (îngrijirea altora) și agape (empatie și grijă)

În stadiul şapte se dezvoltă opoziţia dintre atitudinile expansive altruiste şi egoism.

În această perioadă, accentul se pune pe nevoia adultului de a fi productiv, de a se afirma pe plan profesional, dar și familial prin dorința de a avea copii. Este perioada în care simte nevoia de a împărtăși celorlalți experiența acumulată. În cazul în care aceste nevoi nu sunt satisfăcute, nu are cu cine să împărtășească cunoștințele acumulate, nu are un mediu în care se poate manifesta, adultul trece prin criza stagnării, moment în care evoluția sa se oprește, centrându-se mai mult pe preocupările față de sine.

Vârsta senectuții: peste 65 de ani

  • Conflictul: integritate vs. disperare
  • Dacă este rezolvat, virtutea este înțelepciunea
  • Culminare la vârstă înaintată: identitate existențială, un sentiment de integritate suficient de puternic pentru a rezista dezintegrării fizice.

În stadiul opt, al bătrâneţii, se trăieşte sentimentul realizării versus disperarea sau amărăciunea faţă de şansele ratate.

Este etapa în care persoana începe să-și evalueze realizările de pe parcursul vieții. În cazul în care există o mulțumire vis-a-vis de tot ce a întreprins, respectivul trăiește sentimentul de satisfacție pentru propria viață și acceptă apropierea sfârșitului, atingându-se în acest fel integritatea psihică.

Erikson spunea: „Așa cum un copil nu se teme de viață, nici un adult echilibrat nu se va teme de moarte”.

217Shares
Comments for this post are closed.