Categorie: Viața în doi

Cum să eviți plictiseala în cuplu

88Shares

Un studiu a urmărit pe o perioadă de doi ani 200 de cupluri de vârsta facultăţii (Hill, Rubin şi Peplau, 1976). Toţi se întâlneau în mod constant şi au spus, la începutul studiului, că sunt îndrăgostiţi. După doi ani, 45% dintre ei nu mai erau împreună. Care a fost cauza?

Cauza principală a despărţirilor, conform celor spuse atât de bărbaţi cât şi de femei, a fost plictiseala din relaţie. Acest lucru a fost menţionat ca factor de către 77% dintre cei care s-au despărţit.

Mulţi oameni ştiu din experienţa personală că interesul romantic se poate transforma în plictiseală. Unii studenţi au pus o întrebare pătrunzătoare. Cum poţi evita plictiseala? Nu e inevitabilă? Aici datele cercetării sunt de fapt încurajatoare. Plictiseala nu este un rezultat inevitabil al unei relaţii de lungă durată. De exemplu, Lauer şi Lauer (1985) au constatat că multe din cele 300 de cupluri căsătorite fericite erau mai interesate de partenerii lor după o perioadă de 15 ani. Au interacţionat în moduri complexe. Ei au simţit că au în comun umor, filosofie, obiective de viaţă şi idei stimulatoare. Poate că acesta este secretul. Unii evită plictiseala prin cultivarea complexităţii şi profunzimii într-o relaţie. Acesta este factorul denumit de Sternberg intimitate.

Teoria ariciului a lui Edward L. Walker, este relevantă aici. Walker a subliniat faptul că oamenii preferă stimuli de complexitate moderată, nici haotică, nici simplă; care să constituie o provocare moderată. Acest lucru se aplică şi în relaţii, de asemenea. O relaţie haotică şi imprevizibilă este nedorită. De asemenea, o relație previzibilă și nestimulatoare devine plictisitoare.

Din fericire, oamenii sunt din fire mai profunzi. Prin deschiderea unuia în faţa celuilalt şi prin explorarea acestor profunzimi, un cuplu poate adăuga complexitate încontinuu conversaţiilor lor şi altor interacţiuni. Aceasta menţine interesul şi entuziasmul în relaţie, în special dacă mai există şi alte lucruri bune care se întâmplă (cum ar fi dragostea, sexul sau copiii).

Acest lucru nu înseamnă că acele cupluri căsătorite și fericite îşi petrec tot timpul lor liber cuprinşi de fascinaţie în conversaţiile lor. Cu toate acestea, ei comunică bine referitor la lucrurile care contează cel mai mult, se bucură de compania celuilalt, împărtăşesc aceleaşi valori de bază şi îşi tolerează reciproc ciudăţeniile.

Voi ce faceți pentru a evita plictiseala în cuplu?

88Shares

Infidelitatea și consecințele ei

36Shares

Aventurile extraconjugale reprezintă cea mai frecventă cauză de divorț și un fenomen des întâlnit în societate. Factorul cel mai comun care conduce la o aventură este lipsa unei legături emoționale puternice între soți. Alți posibili factori de risc pot fi o atitudine permisivă față de infidelitate, satisfacția maritală scăzută, stima de sine scăzută, factori biologici, dar și norme sociale și culturale care susțin infidelitatea.

Literatura de specialitate împarte infidelitatea în categorii specifice: infidelitatea sexuală, infidelitatea emoțională, infidelitatea emoțională și sexuală combinată și infidelitatea on-line.

Există mai multe tipuri de aventuri extraconjugale: aventura datorată evitării intimității, aventura datorată evitării conflictului, dependența de sex, aventura datorată divizării sinelui și aventura cu scopul ieșirii din relație.

Persoanele care se implică în aventuri extraconjugale de teama intimității au învățat din copilărie să se teamă de vulnerabilitatea emoțională și se implică în alte relații din afara căsătoriei pentru a evita apropierea prea mare de partener. În acest caz, durata aventurii este scurtă și prognoza pentru rezolvarea problemelor este foarte bună.

Aventura datorată evitării conflictului este o încercare de abordare a problemelor neabordate în mod deschis. Ca și în primul caz, durata aventurii este scurtă, iar probabilitatea de divorț este scăzută.

Adicția de sex este o modalitate de a încerca să umple un gol interior și de a amorți durerea. În acest caz, probabilitatea ca persoana cealaltă să fie căsătorită este mică.

Aventura pentru ieșirea din relație este utilizată de persoanele cărora le este teamă să își asume responsabilitatea acestei decizii, după mai puțin de 15 ani de căsătorie. În acest caz, probabilitatea de divorț este foate mare.

Aventura datorată divizării sinelui apare în urma unei lupte între sinele emoțional neglijat și sinele rațional, care încearcă să facă ce trebuie, nu ceea ce dorește. Apare la persoanele de peste 40 de ani, cu o căsnicie de peste 20 de ani. Nivelul de implicare emoțională în aventură este crescut, iar probabilitatea de divorț este medie.

Cuplul care se confruntă cu infidelitatea poate manifesta sentimente și gânduri asociate cu stadiile din doliu: negarea, furia, negocierea, depresia și posibila acceptare a infidelității.

Persoana înșelată poate manifesta o gamă largă de efecte emoționale și comportamente negative: depresie, ideație suicidară, anxietate, violență și simptome similare stresului post-traumatic. Apare o trecere de la sentimentele de securitate, control și stabilitate la cele de disperare, trădare, furie, șoc și negare, de la încredere totală la neîncredere totală. Când infidelitatea descoperită duce la destrămarea cuplului sau la amenințarea cu divorțul, inclusiv partenerul infidel poate manifesta anxietate, depresie și ideație suicidară. Consecințele infidelității pot traumatiza și copiii cuplului, crescând probabilitatea de a manifesta retragere sau depresie, diminuarea performanței școlare și perturbarea funcționării școlare.

36Shares

Psihologia femeii și psihologia bărbatului

267Shares

Presupunem în mod greşit, când partenerii noştri ne iubesc, că ei vor reacţiona şi se vor comporta într-un anume fel – felul în care reacţionăm şi ne comportăm şi noi când iubim pe cineva. Această atitudine ne determină să fim dezamăgiţi şi ne împiedică să acordăm suficient timp pentru a discuta cu afecţiune despre diferenţele dintre noi.

Bărbaţii greşesc aşteptându-se ca femeile să gândească, să comunice şi să reacţioneze la fel ca ei; femeile greşesc aşteptând ca bărbaţii să simtă şi să facă aşa cum fac ele. Recunoscând cu claritate diferenţele dintre cele două sexe, se reduc în mod substanţial confuziile în relaţiile de cuplu.

Facem mai jos o trecere în revistă a diferențelor dintre psihologia bărbatului și psihologia femeii, așa cum au fost ele dezvoltate de dr.  John Gray:

1.Bărbaţii oferă întotdeauna soluţii şi neglijează sentimentele, în timp ce femeile oferă sfaturi şi indicaţii care nu le-au fost solicitate.

Bărbaţii sunt foarte mândri de ei atunci când reuşesc să-şi rezolve lucrurile ei înşişi. Autonomia este un simbol al eficienţei, puterii şi competiţiei. A oferi unui bărbat sfaturi pe care nu le-a cerut înseamnă să presupui că el nu ştie ceea ce are de făcut sau că nu se poate descurca singur. Un bărbat înţelept va solicita cu adevărat ajutorul atunci când îşi dă seama că are nevoie de el şi se va adresa pentru aceasta unei persoane pe care el o consideră competentă şi pe care o respectă.

În virtutea celor enunţate, un bărbat va oferi instinctiv soluţii unei femei care vorbeşte despre necazurile/problemele sale. El vrea să o facă să se simtă mai bine, rezolvându-i problemele şi dovedindu-şi în felul acesta dragostea. Ea ar avea nevoie doar să fie ascultată. A vorbi despre porblemele proprii nu constituie o invitaţie de a oferi soluţii.

Aşadar: O femeie ar trebui să se abţină de a da orice sfat nesolicitat sau de a aduce critici. Bărbatul nu numai că va aprecia acest lucru, dar va deveni mai atent şi mai grijuliu cu femeia de lângă el. Un bărbat va trebui să exerseze arta de a asculta o femeie când vorbeşte cu singura intenţie de a o înţelege. Ar fi de dorit să se abţină să furnizeze vreo soluţie sau să încerce să-i schimbe starea de spirit. Femeia va aprecia cu siguranţă un astfel de bărbat.

2. În situaţii de stres, bărbaţii tind să se retragă şi să se gândească în tăcere la ceea ce îi deranjează, în timp ce femeile simt o nevoie instinctivă de a vorbi despre problemele lor.

Atunci când caută rezolvarea unei probleme, bărbatul devine din ce în ce mai distant, uituc, inert şi preocupat. În aceste momente el este incapabil să acorde unei femei atenţia și sentimentele pe care aceasta le merită şi de care beneficiază de obicei.

De îndată ce va găsi o soluţie la problema lui, va fi din nou disponibil pentru persoanele semnificative din jurul său.

Într-o astfel de situaţie, de retragere a bărbatului “în vizuina lui”, o femeie neavizată se va simţi ignorată şi-şi va cere dreptul la atenţie şi afecţiune pe un ton supărat/iritat. Nu va obţine însă ceea ce-şi doreşte, bărbatul fiind incapabil să ofere, într-o manieră autentică, aşa ceva.

Înţelegând o astfel de reacţie ca un mecanism de adaptare la bărbat, femeia poate avea o atitudine mai îngăduitoare în raport cu comportamentul acestuia şi îşi poate lua porţia de afecţiune dintr-o relaţie cu o prietenă, sau îşi poate organiza programul în asemenea fel încât să nu resimtă chiar atât de acută această indiferenţă a bărbatului de lângă ea.

Când o femeie este încordată, ea simte nevoia de a vorbi despre sentimentele ei şi despre toate problemele posibile în legătură cu aceasta. Ea nu se concentrează asupra rezolvării uneia dintre probleme, ci caută mai degrabă să se descarce pentru a se simţi mai bine. Treptat, încordarea ei dispare. De cele mai multe ori, bărbatul presupune că femeia îi vorbeşte despre necazurile ei deoarece ea îl consideră responsabil de ele. Cu cât sunt mai multe probleme, cu atât bărbatul se simte mai acuzat. Evident că o astfel de analiză a situaţiei va fi generatoare de conflicte. Bărbatul ar trebui să înveţe să tacă şi să o asculte pur şi simplu.

Când bărbatul înţelege că nevoia unei femei de a vorbi nu este datorată vreunei deficienţe de-a lui (incapacitatea de a-i găsi o soluţie pe placul ei) şi o lasă să se exprime, poate constata că femeia nu mai insistă asupra problemelor ei şi devine foarte constructivă. Conştient de acesta el poate să asculte fără a se mai simţi obligat să-i rezolve problemele.

3. Bărbaţii se simt motivaţi şi mobilizaţi atunci când se simt necesari, femeile se simt motivate şi mobilizate atunci când se simt apreciate.

Când bărbatul nu se simte necesar în cadrul unei relaţii, el devine treptat pasiv şi apatic, cu fiecare zi ce trece are mai puţin de oferit. În schimb, când i se oferă încredere să facă tot ce poate şi i se apreciază eforturile, se mobilizează şi are mai multe de oferit.

Când este îndrăgostit, oferă tot ceea ce poate bucurându-se de câştigurile partenerei, care se simte în felul acesta respectată, protejată şi apreciată. El simte împlinirile partenerei ca şi cum ar fi ale sale. Poate îndura uşor orice greutăţi pentru a o face fericită, deoarece fericirea ei îl face şi pe el fericit. Îi este mai uşor să lupte. Este dinamizat, având o motivaţie mai înaltă.

Femeia se mobilizează atunci când se simte apreciată. Dacă nu se simte apreciată de partener, ea se epuizează şi nu mai are de oferit prea mult. În schimb, când simte că i se acordă atenţie şi respect, este mulţumită şi poate oferi tot mai mult.

Puţini bărbaţi sunt conştienţi de importanţa pe care o are pentru o femeie faptul de a se simţi susţinută de cineva care ţine la ea. Femeile sunt fericite când cred că nevoile lor vor fi bine întâmpinate. Când o femeie este supărată, copleşită, dezorientată, epuizată sau disperată, are nevoie să simtă că nu este singură. Vrea să se simtă iubită şi preţuită.

Aşadar, bărbaţii trebuie să-şi înfrângă reţinerea de a oferi afecţiune, în timp ce femeile trebuie să-şi depăşească reţinerea de a o primi.

4. Bărbaţii şi femeile vorbesc limbi diferite

Bărbaţii pun accentul pe informaţie, ei transmit şi preiau mesajele informaţionale cu rigoare şi încearcă să-şi subordoneze acţiunile întocmai conţinutului mesajului.

Femeile îşi exprimă pe deplin sentimentele utilizând tot felul de superlative, metafore şi generalizări, conţinutul informaţional al mesajelor transmise si recepţionate de ele fiind prea puţin semnificativ comparativ cu încărcătura sa emoţională.

5. Bărbaţii au nevoie de un tip aparte de intimitate

Când un bărbat iubeşte o femeie, are nevoie periodic să se îndepărteze de ea, înainte de a se apropia din nou.

În tot acest răstimp o femeie se poate simţi respinsă, abandonată şi poate penaliza în orice moment bărbatul de lângă ea. Având viziunea felului cum sunt afectate femeile de ciclul intimităţii sale, un bărbat poate recunoaşte cât de important este să asculte cu devotament când îi vorbeşte o femeie. El înţelege şi respectă nevoia ei de a fi asigurată că este interesat de ea şi că o iubeşte. Atunci când nu este cuprins de nevoia de a se îndepărta, un bărbat înţelept îşi găseşte timp să-şi întrebe partenera ce a mai făcut, cum se simte astăzi etc. El ajunge să-şi înţeleagă propriul ciclu şi o va asigura, la retragere, că va veni. Ar putea spune: “Am nevoie de un timp ca să mă gândesc la ceea ce mi-ai spus şi apoi vom sta din nou de vorbă”.

Femeia înţeleaptă e conştientă de faptul că sentimentele ei intime pot fi uneori prea copleşitoare pentru bărbat şi îl pot determina uneori să se retragă, în timp ce alteori el este capabil să-i asculte destăinuirile.

6. Capacitatea femeilor de a se iubi pe sine şi pe alţii creşte şi descreşte

Femeile pot fi susţinătoare/ hrănitoare în intimitate în conformitate cu respectul de sine pe care şi-l acordă şi starea de bine pe care o trăiesc. Nu acelaşi lucru se întâmplă când acestea descresc. Căci starea ei emoţională este oscilantă, iar atunci când aceasta atinge limita de jos are nevoie să vorbească despre problemele ei, să fie ascultată şi înţeleasă.

Bărbatul presupune că schimbările bruşte de dispoziție ale femeii sunt datorate exclusiv purtării lui. Dacă ea este fericită, consideră că meritul îi aparţine, dar se simte răspunzător şi când ea este nefericită şi atunci poate fi extrem de frustrat dacă nu ştie cum să îndrepte lucrurile. Tot ceea ce poate face el este să o asculte şi să-i accepte sentimentele nu tocmai bune şi să-şi spună “aşa sunt femeile”.

Aşadar, pe tărâmul relaţiilor de cuplu, bărbaţii îşi pot disputa dreptul de a fi liberi, iar femeile cel de a fi supărate. Bărbaţii vor spaţiu, în timp ce femeile vor înţelegere.

Satisfăcându-i-se nevoia de a fi ascultată, femeia poate satisface nevoia de libertate a bărbatului.

În concluzie, psihologia bărbatului este diferită de cea a femeii.

Bărbatul este dominat de rațiune, femeia de emoție. În situații de stres, bărbaţii tind să se retragă şi să se gândească în tăcere la ceea ce îi deranjează, în timp ce femeile simt o nevoie instinctivă de a vorbi despre problemele lor. Bărbaţii se simt motivaţi şi mobilizaţi atunci când se simt necesari, femeile se simt motivate şi mobilizate atunci când se simt apreciate. Bărbaţii şi femeile vorbesc limbi diferite. Intimitatea și iubirea de sine funcționează diferit la bărbați și femei.

Doar cunoașterea și respectarea diferențelor face posibilă o conviețuire frumoasă între bărbat și femeie.

267Shares

Fiica tatălui meu

38Shares

În plan psihologic, relaţia pozitivă, iubitoare şi protectivă sub forma acceptării, confirmării şi căldurii emoţionale transformatoare a tatălui faţă de fiică conduce la dezvoltarea și transformarea imaginii de sine, maturizând-o şi permiţându-i ulterior să-şi asume feminitatea și maternitatea în mod complet și satisfăcător.

Relaţia patogenă sau absentă tată-fiică are efecte nefaste asupra asumării şi integrării feminităţii şi cu atât mai mult a maternităţii. Acestea sunt sever stopate, blocate, pervertite sau regresate, ceea ce are un impact defavorabil, inclusiv la nivel transgeneraţional. Nivelul de autoîncredere al unei astfel de persoane (ca parteneră de cuplu şi ca femeie, în general) este scăzut. Timiditatea, conduitele evitante, ostilitatea nemotivată, dependenţa emoţională versus nonimplicare, lipsa de rezonanţă afectivă şi trăirea compensatorie în fantasmă, susceptibilitatea şi anxietatea de relaţie pot fi câteva dintre manifestările cele mai frecvente, simptomatice pentru o feminitate neintegrată.

Care sunt tipurile de relaţie tată-fiică care îşi pun amprenta asupra formării identităţii psihosexuale a adolescenţilor? Vă propun în continuare punctul de vedere al unui renumit analist junghian, de origine canadiană, fost profesor la Universitatea din Quebec, Guy Corneau.

Tatăl tăcut: Relaţia cu un tată absent facilitează idealizarea acestuia de către fiica sa şi determină formarea unei femei care încearcă cu toată fiinţa ei să se facă plăcută, să fie în centrul atenţiei tuturor. De timpuriu, fetiţa ajunge să creadă că tatăl ei nu-i vorbeşte pentru că nu este destul de frumoasă sau de inteligentă, ori destul de bună pentru a fi iubită. Ajunge chiar să se simtă vinovată de tăcerea tatălui şi începe să se submineze: „Nu sunt interesantă. Nimeni nu mă place. Nimeni nu mă vrea.” Din acest moment, tânăra începe să-şi ţeasă destinul amoros, căci, dacă pe de o parte se subestimează, pe de alta idealizează bărbatul şi umple golul cu fantasma prinţului din poveste. „Într-o zi prinţul meu va veni” s-ar putea traduce în multe cazuri: „într-o zi tatăl meu va veni, îmi va vorbi şi în sfârşit voi exista ca femeie.”

Este evident că, în această situaţie, primele ei relaţii vor avea un final catastrofal, deoarece nici un bărbat nu va putea înlocui o imagine ideală de bărbat. Sentimentul de a nu fi valoroasă şi de a nu fi niciodată o femeie dorită o va marca întreaga viaţă, iar şansele ca ea să aibă o viaţă de cuplu armonioasă sunt reduse.

 Tatăl incestuos: Tatăl incestuos este cel care determină, de asemenea, mari probleme în asumarea şi manifestarea identității feminine. Victima abuzurilor sexuale este afectată grav atât în identitatea ei sexuală, cât şi în ceea ce priveşte sentimentul ei de a exista. Acestor persoane le este foarte greu să rămână în contact cu propria lor existență şi să întreţină relaţii de intimitate cu cei apropiaţi. Această dificultate de a exista trădează o preţuire de sine care a fost total distrusă de gestul tatălui său. Când o fiică este victima unui incest, integritatea ei corporală este atât de grav afectată, încât riscul de a se oferi oricărui bărbat este foarte mare. Studiile dovedesc că majoritatea prostituatelor sunt victime ale incestului. Pentru că nu au fost respectate, nu izbutesc nici ele însele să se respecte. Adesea îşi urăsc tatăl şi pe toţi bărbaţii care le sunt clienţi. Poate să devină exhibiţionistă. Pentru a nu-i aparţine tatălui, decide să se ofere privirii tuturor.

Tatăl puritan: Tatăl puritan se află la antipodul tatălui incestuos. Acest puritanism exacerbat este motivat de aceeaşi dorinţă incestuoasă. La tatăl incestuos există trecerea la act, la tatăl puritan se instaurează interdicţia sau nevoia de inhibiţie a actului. În marea majoritate a cazurilor, tatăl nu se atinge de fiica sa adolescentă. Această răceală şi mai ales tăcerea care o însoţeşte au efecte nefaste asupra fiicei sale. Printr-un astfel de comportament, tatăl îi poate provoca fetei sale adolescentă prima şi cea mai mare suferinţă din iubire. Când ea începe să devină femeie, când e mândră că în sfârşit seamănă mamei, un bărbat, prin tăcerea lui, îi spune că atributele ei par a fi periculoase.

Două tipuri de reacţii ale fetei putem înregistra în acest caz: fie îşi pune farmecele în evidenţă pentru a seduce şi a atrage atenţia, fie, dimpotrivă, încearcă să refuze diferenţa sexuală purtând veşminte suficient de largi pentru a-şi acoperi rotunjimile şi a-şi ascunde, în felul acesta, feminitatea.

Tatăl tiran: Tatăl tiranic sau despotic este cel care îşi terorizează fiicele prin rigiditatea regulilor pe care le impun adolescentelor, din nevoia de a-şi exercita controlul absolut asupra lor, gândindu-se că în acest fel le pot proteja mai mult. Nu reuşesc însă decât să cultive în inima fiicelor lor puternice sentimente de ură şi dorinţă de răzbunare. Adevărate amazoane, ele se vor lupta cu stoicism cu toţi bărbaţii din viaţa lor, ne-reuşind să se împlinească ca femei lângă nici unul dintre ei.

Aşadar, erosul patern, când se manifestă în mod adecvat, este un factor determinant în evoluţia unei fete. El ajută la dezvoltarea unui animus pozitiv, care susţine încrederea în sine şi spiritul de iniţiativă. Dacă, în schimb, este absent fizic, absent cu gândul, distant sau de-a dreptul abuziv, relaţia pe care tatăl i-o oferă fiicei sale o răneşte, iar ea va adopta comportamente reprezentând reacţii la suferinţă, care nu-i vor oferi posibilitatea să-şi integreze o identitate psihosexuală aducătoare de satisfacţii personale în viaţa de cuplu.

38Shares

Atașamentul romantic

80Shares

Formulate inițial pentru a explica funcționarea și dinamica relațiilor dintre părinte și copil, teoriile atașamentului au constituit repere puternice pentru înțelegerea relațiilor de cuplu, iubirii romantice și comportamentului sexual.

În sens generic, conceptul de atașament se referă la o legătură emoțională între două persoane, dintre care una este capabilă să ofere protecție, liniște și suport celeilalte.

Componentă fundamentală a vieții umane, atașamentul a fost inițial studiat de psihanalistul britanic John Bolwby, care a pornit de la asumpția că atașamentul se referă la siguranță, protecție și reglarea emoțională în momentele în care se percepe o amenințare sau un pericol. Atașamentul se dezvoltă prin intermediul unor paternuri interacționale care încep să se formeze încă din primul an de viață și este fundamental definit în relația mamă-copil.

Hazan și Shaver (1987) au fost primii cercetători care au explorat ideile lui Bowlby în contextul relațiilor romantice. După ei, legătura emoțională care se dezvoltă între partenerii romantici adulți este parțial o funcție a aceluiași sistem motivațional configurat de frică-atașament-explorare, care se dezvoltă în legătura dintre mamă și copil.

Hazan și Shaver și-au pus și problema dacă la vârsta adultă se mențin cele trei tipuri de atașament descrise inițial de Bolwby și apoi de Mary Ainsworth – sigur, evitant și anxios/ambivalent – și ce implicații au ele asupra relațiilor adulte:

  • Adultul cu un stil de atașament securizant este suficient de încrezător în disponibilitatea și accesibilitatea partenerului său, putând apela la acesta ca la baza sa de siguranță și în același timp este responsiv și disponibil la nevoile partenerului.
  • Adultul cu un stil de atașament anxios va apela la o conduită excesivă de căutare a reasigurării și va manifesta o hipervigilență față de orice ar putea fi interpretat ca semn de respingere sau abandon.
  • Adultul cu stil de atașament evitant este caracterizat de tentative repetate de a inactiva sistemul de atașament, cu scopul de a diminua stresul resimțit. Adulții evitanți sunt mai puțin dispuși la intimitate și manifestă o disponibilitate limitată când este nevoie să ofere suport emoțional partenerilor romantici.

Implicațiile diferitelor stiluri de atașament la vârsta adultă:

Atașamentul securizant Atașamentul anxios Atașamentul evitant
Deschidere mai mare spre comunicare în momentele de stres Pentru gestionarea situațiilor stresante, utilizează strategii de tipul centrare pe emoții negative, ruminare cu privire la scenarii posibil negative și întărirea sentimentelor de neajutorare Blochează stările emoționale pe care le declanșează sistemul de atașament prin deturnarea atenției de la situația generatoare de stres
Evaluări optimiste ale evenimentelor cu potențial amenințător Frecvență și intensitate mai scăzute ale emoțiilor pozitive Inhibă comunicarea verbală sau n0nverbală a distresului
Mobilizare mai ușoară a strategiilor de rezolvare de probleme și de căutare a sprijinului Pragul de percepție a durerii scade și persoanele sunt mai puțin rezistente Inhibă dorința de a căuta ajutorul altcuiva și nici nu oferă ajutorul
Nivel mai ridicat al autonomiei Interacționează mai puțin pozitiv cu ceilalți Se străduie să mențină un grad ridicat de independență și se bazează mai mult pe ei înșiși
Persoane cu un sentiment mai stabil al propriei valori, mai curioase, creative, mai empatice și mai pline de compasiune Manifestă dificultate în amintirea informațiilor legate de relațiile lor de atașament

 

Întrucât persoanele evitante se projează prin faptul că „preferă” să nu primească sprijin de la alții, se observă că, în general, partenerii evitanți vor alege tot un partener evitant în detrimentul chiar a unui partener securizant. Partenerii securizanți și cei anxioși preferă, în mod evident, un partener securizant.

Studiile au demonstrat că individul cu un stil securizant devine un partener „etalon” și generează experiențe emoționale corective pentru partenerul anxios sau evitant.

Adulții securizanți, pentru că își pot regla propriile emoții mai bine, îi ajută și pe partenerii lor să facă față stresului, sunt mai cooperanți și au tendințe mai reduse de control atunci când răspund partenerului.

80Shares

Stiluri conjugale

13Shares

Fitzpatrick (1988) şi Gottman (1993) au identificat mai multe tipuri de căsnicie:

Cuplurile tradiţionale:

– Adoptă sex-roluri tradiţionale;

– Dau o mai mare importanţă scopurilor comune decât celor individuale;

– Au un program regulat;

– Locuiesc împreună;

– Exprimă, moderat, atât emoţii negative cât şi emoţii pozitive;

– Au tendinţa să evite conflictele legate de probleme minore;

– Atunci când se ceartă încearcă să-şi rezolve problemele;

– Atunci când au un conflict, se ascultă unul pe celălalt şi empatizează;

– La finalul unui conflict, fac apel la persuasiune.

Cuplurile androgine:

– Adoptă roluri egale, androgine;

– Dau o mai mare importanţă scopurilor individuale decât celor comune;

– Au programe neregulate;

– Locuiesc separat sau dorm în paturi separate;

– Negociază permanent în legătură cu orice problemă;

– Exprimă puternice emoţii, atât pozitive cât şi negative;

– Sunt adesea în dezacord şi încearcă să se convingă unul pe celălalt, de la începutul până la finalul conflictului;

– Au emoţii puternice, atât pozitive, cât şi negative.

Cuplurile evitante:

– Adoptă sex-roluri tradiţionale;

– Locuiesc separat, dar sub acelaşi acoperiş;

– Evită orice conflict;

– Nu ştiu cum să-şi rezolve conflictele;

– Când se ceartă, fiecare îşi spune punctul de vedere, dar nu încearcă nici să-l convingă pe celălalt, nici să facă vreun compromis;

– Consideră neimportante neînţelegerile legate de o problemă sau alta, comparativ cu importanţa pe care o dau valorilor comune;

– Discuţiile legate de conflict sunt lipsite de emoţie.

Cuplurile conflictuale:

– Se ceartă fără să încerce să-şi rezolve problemele în mod real;

– Dau în permanenţă vina unul pe celălalt, sunt în defensivă şi se poartă ca şi când ar putea citi gândurile celuilalt;

– Resimt puternic emoţiile negative şi exprimă puţine emoţii pozitive;

– Au un model de interacţiune de tip atac-retragere.

Cuplurile absente:

– Evită conflictele şi nu ştiu cum să le facă faţă, atunci când apar;

– Au scurte episoade în care dau vina unul pe celălalt, sunt în defensivă şi se poartă ca şi când ar putea să citească gândurile celuilalt;

– Sunt exprimate, rar, emoţii negative şi aproape deloc emoţii pozitive;

– Modelul de interacţiune e unul în care amândoi se retrag din faţa celuilalt.

13Shares

Cum se formează un cuplu

16Shares

În prima fază, este ales un partener dintre persoanele disponibile. Acum, oamenii îşi aleg partenerul în funcţie de aspectul fizic şi de interesele comune, inteligenţă, personalitate şi alte valori comportamentale sau atribute.

În a doua fază, se face o comparaţie a valorilor, urmată de descoperirea identităţii, prin conversaţii de autodezvăluire. Dacă această fază duce la o adâncire a atracţiei iniţiale, atunci relaţia va continua.

În a treia fază, apare explorarea compatibilităţii rolurilor şi testarea empatiei. După ce rolurile şi empatia au fost bine stabilite, costurile despărţirii devin mai mari decât tensiunea provocată de continuarea relaţiei. Dacă atracţia e suficient de puternică şi barierele spre o eventuală separare sunt destul de puternice, relaţia se consolidează.

În ce-a de-a patra şi ultimă fază, se ia decizia unei legături pe termen lung. Dacă ambii parteneri sunt de acord cu ea, atunci apare căsătoria sau coabitarea pe termen lung. Când partenerii formează un cuplu, familiile lor se unesc şi pregătesc scena pentru integrarea tradiţiilor, normelor, valorilor, rolurilor, regulilor şi obiceiurilor într-o nouă formă de organizare. Procesul acesta nu e întotdeauna simplu, iar cuplurile ar putea decide să ceară ajutorul unui terapeut de familie pentru a rezolva această situaţie complexă.

Apoi, cuplul fără copii trebuie să se adapteze la traiul împreună prin rutine bazate pe o evaluare realistă a punctelor forte şi a slăbiciunilor celuilalt, mai mult decât pe idealuri (sau proiecţii reciproce) care se formează la început. Fiindcă e o etapă dificilă pentru multe cupluri, această perioadă de renunţare la proiecţiile iniţiale îi poate determina pe tineri să ceară ajutorul specialiştilor.

Instituția căsătoriei oferă, la modul ideal, intimitate, angajare, preitenie, afecțiune, împlinire sexuală, tovărășie și un prilej de dezvoltare emoțională, precum și surse noi de identitate și stimă de sine.

16Shares

Despre dragoste și alți demoni

8Shares

John Lee definește pe scurt dragostea ca fiind „o afiliere intimă dintre doi adulți” și folosește analogia cu paleta cromatică (alcătuită din culori primare, secundare și terțiare) pentru a identifica stilurile de dragoste:

  1. „Dragostea roșie” – eros – „dragostea-pasiune” – corespunde momentului în care pasiunea pentru celălalt se instalează imediat, intens, visceral, acaparant, obsesiv chiar și cu o accentuată componentă sexuală;
  2. „Dragostea albastră” – ludus – „dragostea-joacă” – este dominată de o detașare jucăușă și ludică. Cel care iubește în acest mod se distrează și se lasă antrenat în „jocul dragostei”, nu are planuri serioase de viitor, nu-și dorește o apropiere prea mare de celălalt, nu vrea o implicare intensă și serioasă și uneori presupune existența simultană a mai multor parteneri. Sexualitatea face parte din joc, produce diversitate și plăcere și nu este văzută ca un semn de apropiere sau angajament față de celălalt.
  3. „Dragostea galbenă” – storge – „dragostea-prietenie” – este dragostea calmă, statornică și lipsită de febrilitate. Cel care iubește în acest mod resimte o afecțiune calmă și constantă pentru celălalt, bazată pe un amestec de respect, încredere și grijă. Partenerul este perceput mai curând ca un bun prieten, iar partea erotică și sexuală au un rol redus. Dragostea este exprimată mai degrabă prin împărtășirea intereselor, activităților și ajutor reciproc.
  4. „Dragostea verde” – pragma – „dragostea-interes” – combinație între caracterul calculat din ludus și calmul specific din storge. În acest stil, sinceritatea și naturalețea trăirilor sunt abandonate în favoarea utilității practice.
  5. „Dragostea violetă” – mania – „dragostea-obsesie” – combinație între eros și ludus, dar fără încrederea în sine prezentă în eros și fără autocontrolul emoțional din ludus. Această dragoste alunecă spre o intensă și permanentă preocupare de a avea controlul, de a poseda persoana iubită, preocupare cuplată cu nesiguranța și teama că celălalt nu iubește la fel de intens. Este acompaniată frecvent de gelozie.
  6. „Dragostea portocalie” – agape – „dragoste-dăruire” – combinație între eros și storge. În forma ei sublimată, interesul personal este abandonat în totalitate, în timp ce grija pentru binele celuilalt devine o preocupare sinceră și totală. Intensitatea trării emoționale din eros este păstrată, dar ajunge detașată de elementul visceral, sexual, iar din storge menține raportarea deschisă și prietenoasă față de partener.

Autorul menționează că o persoană poate folosi mai multe tipuri de dragoste în contextul diferitelor relații personale apropiate și inclusiv la nivelul aceleiași relații, stilul de manifestare a dragostei poate suferi mutații și schimbări radicale.

8Shares