Categorie: Poveștile psihicului nostru

Psihanaliza unui basm românesc – Voinicul cel fără de tată

121Shares

 

Încă din titlu suntem informați că modelul sexualității masculine este absent. Vom vedea pe parcursul poveștii că eroul va crește alături de mamă până spre finele vârstei pubere.

Povestea începe cu imaginea unei fiice de împărat care nu avea voie să iasă din casă neînsoțită. La porunca părinților ei, dădaca nu o scăpa din vedere. Dar într-o zi, privind lung de la fereastră după un flăcău, fata rămase însărcinată fără știrea ei. Vrând-nevrând, fu nevoită să-l anunțe pe tatăl său, care o alungă de acasă. În ciuda tuturor asigurărilor date de tânăra fată, că ar fi nevinovată și neprihănită, nici tatăl și nici mama sa nu au acceptat că ar fi posibilă o „concepție imaculată”, pentru că ei „știau cum merg lucrurile în lume”.

Avem aici tema unei sexualități neasumate și neintegrate în personalitatea conștientă, alături de refuzul sau incapacitatea psihică de a accepta și recunoaște consecințele unui act sexual. Tânăra fată este ignorantă și inconștientă cu privire la mersul lucrurilor în lumea oamenilor maturi și este incapabilă să-și asume manifestarea propriei sexualități și urmările acesteia. Feminitatea ei este inconștientă sau blocată într-un stadiu incipient de dezvoltare.

Tatăl a construit o corăbioară și i-a dat drumul pe apă să se ducă încotro va voi Domnul. Atât corabia, prin forma ei concavă, ce are capacitatea de a conține, a păstra și a purta, precum și apa, ca element vital și dătător de viață, sunt simboluri ale feminității și maternității. Fata este lăsată în grija apelor arhetipale ale principiului feminin, iar fiul său se naște pe corabie. El părăsește pântecul matern, dar îl înlocuiește cu altul simbolic, din care nu va ieși decât după ce va muri și reînvia, la finalul poveștii. După ce corabia a ajuns la un mal, fata s-a refugiat cu pruncul său în scorbura unui copac mare, un alt simbol al uterului matern și al matricei în care germinează viața. Fiul și mama se află într-o relație simbiotică, iar eu-l conștient este subjugat de un complex matern inconștient de identitatea sa.

Fiul fu crescut doar de mamă, care îl învăța câte ceva despre vânat și îi povestea amintiri din viața sa trecută ca fiică de împărat. Astfel, toate percepțiile Eu-lui despre lume se formează prin prisma reprezentărilor complexului matern, iar experiențele sunt filtrate prin amintirile mamei și dobândesc nuanțele și tonalitățile acestora. După cum vom vedea și mai târziu în poveste, memoria mamei este puternic impregnată de sentimente de remușcare, vinovăție și regret.

Într-una din zile, umblând după vânat, tânărul întâlni un palat pe care îl crezu asemenea celui al bunicului său, împăratul. Neavând acumulate încă toate experiențele necesare, tânărul nu știa ce este frica și nici că în lume pot exista pericole. Intră, așadar, în palat și îi întâlni pe stăpânii acestuia – trei zmei, din care ucise doi. Al treilea zmeu se ascunse în pivniță, hotărât să se răzbune mai târziu. Adevăratul pericol nici pe departe nu fusese învins, ci se retrăsese în plan inconștient, de unde va continua să acționeze cu o forță și mai distructivă.

Încredințat că în palat nu mai este nimeni, tânărul își aduse mama și se făcură stăpâni ai acelei împărății (palat și pădure). Nu după mult timp, zmeul ieși din pivniță și, în chip deghizat, ceru să fie primit ca slujitor. Atât mama, cât și fiul sunt inconștienți cu privire la adevărata natură a zmeului, ignoră pericolele latente și îl acceptă să devină slujitor. În aparență, zmeul era credincios, sârguincios și devotat, dar în realitate încerca să le afle slăbiciunile și să-i distrugă. În dorința sa neîmblânzită de a o seduce pe mama eroului identificăm și natura adevărată a zmeului: el este arhetipul umbrei, al instinctelor sexuale neîmblânzite, sălbatice și inconștiente. El nu rămâne în planul conștient, ci se ascunde ca slugă, deci trece în zona pulsiunilor cenzurate.

Dorința erotică a zmeului o vizează pe mamă, ceea ce poate fi interpretat, pe model freudian, ca reprezentare a complexului Oedip, în care tânărul își transformă mama în obiect sexual, evident în plan inconștient, sub forma unui alter-ego sălbatic și neîmblânzit care ajunge să-i distrugă, într-un final Eu-l conștient. Pe model jungian, vedem în zmeu propria umbră a mamei, care eșuează, încă de la începutul poveștii, să-și integreze propria sexualitate, motiv pentru care ea trece în plan inconștient și devine amenințătoare și distructivă.

În poveste, mama este prezentată cum „lâncezea și se topea de-a-n picioarelea”, simptome de depresie adâncă, generată de nerezolvarea conflictelor interioare și acumularea emoțiilor negative de regret, vinovăție și remușcare. Starea ei se transferă și asupra fiului, singura ființă umană aflată în preajmă.

Unicele gânduri ale zmeului fiind răzbunarea și seducerea mamei, născocește mai multe probe care să-l îndepărteze pe fiu și eventual chiar să-l ucidă.

Eroul trebuie să aducă mere de la mărul roșu, apă vie și apă moartă de la munții care se bat în capete și un purcel de la scroafa de sub pământ, care să-i vindece mama.

Mărul este fructul care întreține tinerețea, un simbol al reînnoirii și al veșnicei prospețimi, dar este în același timp și o forță a inteligenței care facilitează conștientizarea. Apa vie și apa moartă simbolizează Eros și Thanatos, cele două energii opuse existente peste tot în Univers, în natură și în ființa umană, dar ele nu pot fi găsite în stare pură decât în locul metaforic al maximei exprimări a antagonismului (doi munți care se bat în capete). Purcelul scroafei aflate sub pământ este simbolul puterii generative, fecundatoare și hrănitoare a naturii pământești, dar reprezintă și capacitatea de relaționare. Înțelegem astfel că eroul pleacă în căutarea puterii de regenerare și renaștere.

În probele sale este ajutat de o zână, simbol pentru arhetipul Animei, în aspectul său benefic și luminos. Aparentul paradox în această poveste este că și zâna îl înșală pe erou. Îl ajută și îl învață să treacă probele date de zmeu, dar îi sustrage apoi, fără să-i spună, obiectele magice pe care acesta le dobândește și îi pune în loc mere obișnuite, apă de la fântână și un purcel din curtea sa. Nu înțelegem decât spre finalul poveștii că puterile de regenerare nu sunt destinate mamei, ci eroului, Eu-lui conștient.

După ce trece tânărul și ultima probă, zmeul îl găsește dormind și-l face bucăți, bucăți, cu paloșul pe care îl purta ascuns la el. Pentru a nu fi găsit de mamă, îl pune în desagii de pe spinarea calului și-l alungă. Este punctul culminant în care Eu-l conștient se destructurează sub puterea inconștientă și din acest motiv necontrolată a propriilor pulsiuni incestuoase.

Printr-un act magic, zâna reușește să-l readucă la viață, cu ajutorul calităților dobândite în cele trei probe: apa moartă – energia care structurează materia corporală, apa vie – energia vieții, merele –  puterea de a vorbi, adică inteligența și conștiința de sine, purcelul – puterea de a auzi, adică de a relaționa cu mediul extern și cu ceilalți.

Vindecarea și renașterea nu vor fi complete până când Eu-l nu va conștientiza pe de-a-ntregul care este natura pulsiunilor care au dus la dezmembrarea sa. Zâna îi dă putere să se transforme în porumbel și să vadă cu ochii săi cum zmeul o chinuie pe mamă. Abia în acest moment, tânărul Eu dobândește forța interioară de a-și utiliza voința (sabia goală) și a contracara răul inconștient care l-a chinuit atât.

Ș-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa – în limbaj psihanalitic!

121Shares

Nimic nu este mai realist decât un basm

47Shares

Deși poate părea paradoxal, voi susține că nimic nu este mai realist decât o poveste sau un basm, deoarece ele ne povestesc despre acele lucruri din viață care contează cu adevărat, despre cele mai profunde gânduri și trăiri ale noastre.

Basmele sunt depozite prețioase de înțelepciune. Îmbibate de o logică fantastică, basmele par să nu aibă sens la nivelul înțelegerii și interpretării conștiente, dar conțin un bagaj excepțional de semnificații pentru viața noastră psihică.

Conform psihologiei jungiene, natura alunecoasă a basmelor este dată de faptul că ele, la fel ca și visele, nu au un focus conștient bine fixat și delimitat. Din această perspectivă, basmele pot fi văzute ca material arhetipal brut, neprelucrat, fără niciun fel de influență din partea minții conștiente, decât poate într-un mod negativ, de tip compensatoriu.

Personajele care populează un basm sunt caractere simple, plane, fără complexitate psihologică și individualitate definită. De multe ori, nici măcar nu sunt personaje umane, iar dacă sunt, poartă nume generice, ceea ce denotă caracterul lor universal și la un anumit nivel, arhetipal. Este evident că nu întâlnim în basme oameni reali în carne și oase, ci simboluri pentru diferite aspecte ale lumii noastre interioare.

Bruno Bettelheim, în cartea sa „Uses of Enchantment: The Meaning and Importance of Fairy Tales”, publicată în 1976, demonstrează că poveștile constituie un ajutor important pentru copii, prin care ei învață cum să facă față realității și să supraviețuiască într-o lume a adulților.

Poveștile sunt atât de îndrăgite de copii deoarece toate emoțiile negative de furie, frustrare, frică, pe care poveștile le întruchipează într-un personaj, sunt învinse într-un final fericit, cu care copilul se poate identifica.

Pentru a putea gestiona problemele psihologice ale creșterii – depășirea dezamăgirilor narcisice, dilemele oedipine, rivalitățile dintre frați, dobândirea unui sentiment al propriei valori și a unui sens moral – copilul trebuie să înțeleagă ce se întâmplă în sinele său conștient și să facă față presiunilor inconștiente. Ajunge la capacitatea de a le gestiona nu printr-o înțelegere rațională a naturii și conținutului inconștient, ci prin familiarizarea cu acesta sub forma personajelor și aventurilor din poveste. Copilul așează conținutul inconștient în fantezii conștiente și astfel se poate descurca mai ușor cu ele, prin utilizarea imaginației.

Poveștile îi învață pe copii un adevăr foarte important: lupta împotriva dificultăților și a părților negative nu poate fi evitată și constituie o parte intrinsecă a oricărei vieți umane. În manieră simbolică, povestea le oferă sugestii despre cum pot să intre în această luptă și să iasă învingători, adică să dobândească din ce în ce mai multă maturitate. Poveștile ridică dileme existențiale într-o formă simplificată și esențializată, facilitându-le astfel copiilor înțelegerea și gestionarea lor.

Și personajele sunt definite clar, liniar, eliminând detaliile inutile care ar putea complica identificarea cu ele. Niciun personaj din poveste nu este ambivalent – și rău și bun – așa cum sunt ființele umane în general. Polarizarea existentă în mintea copilului este exprimată și în poveste: o persoană este fie bună, fie rea, și aici nu este loc de compromis sau ambiguități. Prezentarea atât de clară a polarităților ajută copilul să înțeleagă mai bine diferența dintre rău și bine.  După ce va fi stabilită o bază solidă pentru identificări pozitive, va veni și timpul pentru înțelegerea complexității și ambiguității din viață și din oameni.

Răul este la fel de bine reprezentat ca virtutea, ambele sunt încarnate de câte un personaj, iar opoziția rău-bine întotdeauna ridică o problemă morală ce se cere a fi rezolvată prin intermediul poveștii. Educația morală a copiilor este asigurată prin soluția pe care poveștile o oferă la opoziția rău-bine: întotdeauna aspectele rele sunt pedepsite și pierd în final bătălia, oricât de puternice ar fi fost la început.

Poveștile abordează direct și frontal cele mai teribile anxietăți și dileme existențiale ale copilului și oferă soluții simple, ușor de înțeles la nivelul copilului. Una dintre ele este anxietatea de separare, și în cele mai multe povești eroul este îndemnat sau obligat să experimenteze pe cont propriu viața și să se confrunte singur cu cele mai dificile probe. Astfel copilul este îndrumat să se rupă de relația simbiotică cu mama și să iasă din zona de comfort și siguranță pe care o oferă mediul familial.

Într-o formă imaginativă, poveștile exprimă pașii pe care un proces de dezvoltare umană sănătoasă îi urmează. Procesul de creștere începe cu rezistența la părinți și frica de a crește, continuă cu obținerea independenței psihologice și a maturității morale, iar apoi cu înțelegerea faptului că sexul opus nu este demonic și amenințător.

47Shares

Voiniciul cel cu cartea în mână născut – Psihanaliza basmului lui Petre Ispirescu

28Shares

Un cuplu de bătrâni săraci (o babă și un unchiaș) nu aveau copii. Făcură tot ce s-a putut, dar dorința nu le-a fost îndeplinită. Până la urmă, se despărțiră și apucară fiecare în câte o direcție pentru a găsi un ajutor. Ca să știe unul de celălalt, și-au luat fiecare basmaua și ștergarul din ziua de cununie, spunându-și că semnul care-i va anunța că ceva rău se întâmplă va fi apariția a trei pete de sânge pe obiectele de legătură. În a zecea zi, unchiașul primi un semn pe ștergar și fugi speriat înapoi acasă la băbuța lui. Aceasta îi povesti că în drumul său, într-o pădure adâncă, dădu peste un moș bătrân, „uitat de moarte și de Dumnezeu”, care-i arătă drumul de ieșire din pădure și-i spuse că ruga i-a fost ascultată.

Separarea celor două principii masculin și feminin este necesară pentru că se află într-o fază de blocaj, în care fecundarea și renașterea nu este posibilă. Ca într-un proces alchimic, spiritul și materia unite într-o formă devitalizată trebuie să se separe întâi pentru a se putea reuni apoi într-o modalitate mai proaspătă, renăscută.

Semnele de sânge apărute pe obiectele de legătură (basmaua și ștergarul) sunt elemente simbolice care leagă în mod magic toate cele trei momente importante din viața unui om: nașterea, căsătoria și moartea. În logica poveștii, cele trei se confundă și se suprapun. Personajele le-au ales pentru că ele consfințesc legătura de viață și de moarte statuată prin taina căsătoriei și au stabilit să fie semne ale morții, dar în logica inconștientului au devenit vestitori ai unei noi vieți.

Salvarea a fost adusă de un mesager al arhetipului Sinelui (bătrânul uitat de moarte și de Dumezeu) pe care bătrâna (principiul feminin al vieții și al nașterii) l-a găsit în pădurea simbolizând inconștientul. Acesta i-a arătat drumul de ieșire din pădure jucând funcția unei călăuze și a anunțat-o că va naște un fecior. Deși povestea nu oferă detalii, înțelegem că el este fiul și va fi urmașul străvechiului arhetip al Sinelui și nicidecum al unchiașului obișnuit care se despărțise de soața sa.

Și titlul poveștii ne anunță, în mod simbolic, că eroul este purtător al unei cunoașteri și înțelepciuni străvechi. Nu este ceva dobândit în lumea acesta, pentru că se naște cu cartea în mână, o aduce ca dar dintr-o dimenisiune spirituală.

Anunțul salvator vine după a zecea zi de căutare, adică la sfârșitul unui ciclu, iar apariția feciorului anunță începutul unei noi ere, a unei noi faze de conștientizare, mai înalte, mai complete și mai integrate.

După nașterea copilului, unchieșul asistă, fără să fie invitat, la mesajele celor trei ursitoare, care anunță că feciorul are să fie un Făt-Frumos, va fi furat de duhurile rele la vârsta de 12 ani și va ajunge împărat dacă va trece probele și va scăpa de acele duhuri. Este vestit astfel destinul special al acestei noi realități psihice și drumul pe care trebuie să-l parcurgă pentru a integra cu succes toate dimensiunile necunoscute ale psihicului.

Fiind un simbol al principiului logoic al inteligenței și rațiunii, unchieșul nu ar fi trebuit să asiste la incursiunea dimensiunii magice în destinul copilului.

Copilul crește ca un adevărat Făt frumos și dă dovadă de toate calitățile Sinelui aflat în formare. Vârsta de 12 ani marchează trecerea lui într-un alt plan al manifestării, așa cum Soarele intră în lumea de Dincolo după ce parcurge 12 ore pe cerul zilei.

Întreaga comunitate se strânge în biserică pentru a feri copilul de acțiunea duhurilor rele. Acestea se manifestă întâi sub forma unei cețe groase în care formele și contururile psihice își pierd limitele și consistența, diluându-se într-o stare de conștiință amorfă, ireală și confuză. Dar puterea rugăciunilor alungă această primă manifestare a inconștientului. Urmează apoi o revărsare de lighioane – șoareci, lilieci și bufnițe – mesageri malefici ai aceleiași dimensiuni psihice nestăpânite. Sunt simboluri ale conținuturilor joase, negative, înfricoșătoare și dezgustătoare ale vieții noastre interioare, cu alte cuvinte ale umbrei. În fața expresiilor terifiante ale inconștientului, reacția comunității, chiar și a liderului ei spiritual, este de frică. Dar puterea cu care se roagă alungă și de astă dată duhurile rele. Ultima manifestare este cea mai teribilă și, până la urmă, cea mai apropiată de caracterul numinos al arhetipurilor inconștiente, pentru că se exprimă în foma ambivalentă a unui călugăr care coboară din turnul bisericii – un slujitor al Domnului și în același timp un trimis al lumii de dincolo, un reprezentant al binelui și al răului totodată.

Salvarea tânărului vine din cartea pe care a adus-o în viață, în manifestare, din lumea de Dincolo. Tot citind din ea, călugărul malefic nu-l mai poate ține și-l scapă într-o prăpastie adâncă. Este un domeniu arid, în care nu se află niciun licăr de viață, Totul este pustiu și mort, iar eroul nu poate conștientiza pe ce tărâm a ajuns. După prima zi de mers, ajunge la un pâlc de copaci (prima expresie vegetală a vieții), după a doua zi întâlnește resturile unor ființe umane (cranii și oase), iar după a treia zi găsește un mare oraș aflat în ruină. Regăsim simboluri ale vieții, ale ordinii, echilibrului și sensului afectate de un rău încă necunoscut. Singura urmă a vitalității trecute este portarul curții, o umbră de om, care rămăsese să păzească  ruinele castelului până va sosi salvatorul. El este legătura între cele două lumi, iar pe el moartea nu-l poate atinge pentru că altfel conexiunea nu s-ar mai putea reface și răul nu ar mai putea fi remediat.

Mesager al timpului trecut, acesta îi împărtășește voinicului povestea locului, care repetă, la o altă dimensiune, propria sa poveste. Împăratul și împărăteasa nu puteau avea copii și au apelat la farmece, dând astfel naștere unei prea-frumoase prințese. Aceasta a fost ursită să nu se poată mărita până nu va întâlni pe cineva care să petreacă o noapte în camera ei și să scape teafăr, iar în ziua în care va veni primul pețitor și nu va reuși, toate ființele din jur să treacă în moarte.

Putem înțelege că situația de criză, blocajul și stagnarea existente la nivel inconștient (situația împăratului, împărătesei și întregului lor regat) au generat o problemă de aceeași factură în plan conștient (lipsa de vitalitate și de fertilitate a celor doi bătrâni). Este necesară o incursiune conștientă, asumată și activă a principiului inteligent (voinicul) în sfera inconștientului pentru a ajunge la originea răului și a rezolva cauzele dezechilibrului.

Voinicul trece proba, este luat de soț de prea-frumoasa prințesă și tot regatul renaște.

Dar povestea nu se oprește aici, cu cei doi trăind fericiți până la adânci bătrâneți, pentru că voinicul își reamintește de bătrânii săi părinți rămași în lumea de deasupra. După rezolvarea conflictelor și blocajelor inconștiente, este necesară revenirea în sfera conștientului pentru a continua trăirea unei vieți umane cu sens și finalitate.

La plecare, ca ajutoare, soția îi oferă un sfetnic credincios și un inel care se poate transforma într-un palat fără seamăn pe lume. Toate sunt simboluri ale Sinelui, reprezentând diferite aspecte ale acestuia: inelul exprimă puterea dragostei care ține lucrurile laolaltă și unește aspecte psihice diferite, în aparență opuse și ireconciliabile, este și o legătură cu puterile „magice” din lumea inconștientă; castelul încastrează în sine simbolul mandalei, ca structură ordonată în jurul unui centru, în care domnește principiul unității, totalității, ordinii și dreptății. Sfetnicul credincios este vocea înțelepciunii care oferă soluții corecte și de bună-credință la problemele Eu-lui. Nu este rațiunea tipic masculină, care se poate exprima unilateral și exclusivist ducând la inflația Eu-lui, ci acea formă de înțelepciune feminină, bine  cumpănită și echilibrată, în care se reunesc puterile Logosului și Erosului. Toate aceste elemente provin din inconștient și sunt puterile Sinelui, exprimând și manifestând, atunci când sunt solicitate, forțele generatoare, unificatoare și ordonatoare ale acestui arhetip.

În drumul său de întoarcere la dimensiunea conștientă, eroul este întâmpinat cu bunăvoință și de alți locuitori ai lumii inconștiente (curtea lui Sefer împărat, țara zânelor), semn că aici domnește echilibrul și sănătatea.

Într-un final, ajunge la bordeiul părinților săi, care nu l-au recunoscut din prima. Îndurerat de sărăcia în care trăiau, voinicul a apelat la puterea magică a inelului pentru a ridica un castel de basm. Numai că transformările care sunt posibile în lumea noastră psihică interioară nu se produc și exprimă la fel în lumea reală, a vieții de zi cu zi. Alte legi acționează aici, iar eroul încă neexperimentat pe acest tărîm este naiv și ignorant cu privire la invidia omenească și la propriile sale capacități și limite. Este înșelat și adormit de stăpânul moșiei pe care își aveau casa părinții săi, făcut să creadă că a băut peste măsură și i se fură inelul. Atunci intervine vocea înțelepciunii (sfetnicul credincios), care îl învață că fericirea unei vieți umane nu stă într-un iluzoriu castel din basme, ci în asigurarea celor necesare traiului și în respectarea legilor vieții. Părinții îmbătrâniți nu vor să-l urmeze în tărâmul său de vis, ci să rămână la casa lor, trăindu-și viețile cât mai uman posibil, cu dificultățile și greutățile inerente.

Eroul-împărat se întoarce singur în împărăția din domeniul inconștientului, pentru că locul său este acolo și trebuie să restabilească ordinea în regatul care fusese atacat în lipsa sa de forțele întunecate ale psihicului neîmblânzit. Soția trimite ajutoare și mesageri care să-i grăbească sosirea, sub forma unor lăutari vrăjiți, care-l ajută să recupereze și inelele magice pe care i le dăduse. Are loc o reunire fericită a tuturor aspectelor inconștiente care susțin, alimentează și conferă un sens vieții. „Și încălecai pe-o șea și vă spusei povestea așa”.

28Shares

Cifra trei în basme

4Shares

Cifra trei este un număr fundamental, exprimând ordinea intelectuală și spirituală. Sintetizează tripla unitate a ființei vii și înseamnă desăvârșirea manifestării: Omul, fiu al Cerului și al Pământului, completează Marea Triadă. Timpul este triplu: trecut, prezent și viitor, lumea este triplă: pământ, văzduh, cer.

Acțiunile cu caracter magico-ritual în care este prezentă cifra trei simbolizează o participare la lumea invizibilă supra-conștientă, care decide un eveniment anume, într-un mod străin logicii omenești pure. Cele trei acte succesive pe care le regăsim în toate poveștile magice, asigură succesul acțiunii, constituind, în același timp, un tot unitar.

O frumoasă explicație a puterii magice a cifrei trei o regăsim în Caballa: „toate ființează prin trei și sunt una, căci în orice act deslușim: principiul activ, cauză sau subiect al acțiunii; acțiunea acestui subiect, predicatul său; obiectul acțiunii, efectul sau rezultatul ei. Acești trei termeni sunt inseparabili și se intercondiționează. De aici tripla unitate pe care o regăsim în toate cele ce sunt”. Cu alte cuvinte, orice creație implică un creator, actul de a crea și creatura.

Sensul fundamental al oricărei trinități este să exprime totalitatea vie a tipurilor de relații din interiorul unei unități complexe. Ternarul indică deopotrivă identitatea unică a unei ființe și multiplicitatea ei internă, permanența ei relativă și mobilitatea componentelor sale, care se exprimă în cele trei faze ale existenței: apariție, evoluție, distrugere (sau naștere, creștere, moarte).

Cifra trei mai trimite și la nivelurile vieții umane: material, rațional și spiritual.

4Shares

Calul solar

0Shares

Calul apare ca simbol al inconştientului, al dorinţei nestăvilite, datorită tradiţiei care afirmă că la origine calul ţâşneşte, galopând ca sângele în vine, din bezna adâncurilor, fie din măruntaiele pământului, fie din adâncurile mării. Acest cal arhetipal este purtătorul deopotrivă al vieţii şi al morţii, fiind legat atât de focul ce nimiceşte şi triumfă, cât şi de apa ce hrăneşte şi îneacă. Când calul dobândește puterea de a se înălța la ceruri, în plină lumină, el simbolizează  instinctul stăvilit, sublimat, strunit.

Simbolismul calului este ambivalent: atât lunar, htonian, cât și uranian, solar. Calul alb, dar de un alb strălucitor, este solar, luminos şi reprezintă măreţia; calul negru este, de obicei, bidiviul morţii.

Între om şi cal intervine dialectica specifică relației dintre psihic și minte (sursă de împăcare sau de conflicte). Sub soarele amiezii, purtat de năvalnica-i goană, calul galopează orbeşte, iar călăreţul, cu ochii mari deschişi, îi alungă spaimele şi îl îndreaptă spre ţinta pe care şi-a propus-o; dar noaptea, când, la rându-i, călăreţul este orb, calul devine călăuză clarvăzătoare. Doar el poate trece pragul misterului inaccesibil rațiunii umane și astfel înțelegem cum intuiția luminează rațiunea.

Calul este animal psihopomp, clarvăzător, dar și însoțitor în căutarea spirituală. Calul înaripat, precum Pegas din mitologia greacă, reprezintă sublimarea, trecerea de la planul inferior, instictual al energiei psihice neîmblânzite, la planul superior, al intuiției clarvăzătoare. Puterea calului de a face să țâșnească izvoare lovind pământul cu copita simbolizează în plan psihic trezirea imaginarului și a forței sale de fertilizare a rațiunii.

Ca animal condus de erou, calul se transformă în aliat şi călăuzitor. Ca fiinţă înaripată, el poate pătrunde pe celălalt tărâm, zboară ca gândul, se revitalizează periodic, hrănindu-se cu jăratic, şi cunoaşte toate vicleniile lumii.

În ritualurile funerare, conduce sufletul mortului, călăuzindu-l spre lumea de dincolo.

Deşi este erou, stăpânul trebuie să renunţe întrucâtva la propria-i personalitate şi să se lase pe seama puterilor supranaturale ale calului. În basmul „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”, calul se vitalizează, pentru ca apoi să poată fi călăuză spirituală şi reflex al conştiinţei eroului; în final, calul face „tocmeală” cu prinţul pentru a-1 însoţi pe ultimul drum şi, odată intraţi în timpul profan, nu-i mai cere acestuia să-şi respecte promisiunea, ci „îi sărută mâna” şi pleacă. Este vorba, aşadar, de calul însoţitor al morţilor şi de aceea este, în primul rând, călăuzitor.

0Shares

Pădurea – loc al inconștientului

0Shares

Pădurea reprezintă la multe popoare (celți, indieni, japonezi, chinezi) un adevărat sanctuar în stare naturală. Pentru greci și latini, pădurile simbolizau sălașul tainic al Zeului. Fiecare zeu își are pădurea sacră: acolo inspiră o spaimă plină de respect, dar tot acolo primește și ofrandele și rugăciunile oamenilor.  Intrarea în pădure este echivalentă cu trecerea într-un spațiu protejat de influențele lumii exterioare și ale civilizației. Într-un astfel de mediu, asemănător cu condiția naturală și pură a ființei umane, are loc întâlnirea cu adevăratul Sine.

În același timp, pădurea conține un mister ambivalent, fiind generatoare deopotrivă a stărilor de spaimă și de calm, de apăsare și de simpatie, asemeni tuturor manifestărilor puternice ale vieții.

Datorită întunecimii, profunzimii și înrădăcinării sale adânci, pădurea simbolizează inconștientul, iar trăirile ambivalente provocate de întâlnirea cu pădurea sunt similare acelora experimentate în fața revelațiilor inconștientului. Codrul sau pădurea constituie rezerve de viață și au funcții similare unei matrice promordiale, fiind din aceste motive un adevărat simbol matern. Pădurea este sursa regenerării, iar contactul cu ea exprimă în plan psihic atât o nevoie de securitate, cât și una de reînnoire. Pe lângă simbolismul unui imens și inepuizabil rezervor de viață, pădurea este și un mediu predilect pentru cunoașterea inițiatică și misterioasă.

Toate poveștile conțin elemente întunecate care exprimă energia umbrei într-o acțiune, într-o imagine sau chiar într-un decor. Pădurea întunecată este o reprezentare comună a tuturor elementelor de care ne temem în interiorul nostru. Monștrii trăiesc în pădure. Acolo se află acele părți din noi care nu au fost niciodată pe de-a-ntregul îmblânzite, care continuă să fie periculoase și haotice. Și chiar dacă sunt de temut, constituie părți importante din noi, fiind unele dintre cele mai creative componente ale lumii noastre interioare. Din acest motiv, avem nevoie să intrăm în pădure, chiar dacă este un demers dificil, misterios și uneori înfricoșător. De acolo primim energii proaspete și idei noi. De multe ori experimentăm în viață momente care se prezintă ca obstacole întunecate, iar prima reacție este să le evităm. Doar după ce trecem prin ele, le înțelegem adevărata valoare și recunoaștem că ele ne-au forțat să dezvoltăm aspecte pe care le neglijasem în noi și să devenim astfel mai mult decât credeam că este posibil.

În basme, umbra se prezintă în toată forța sa, încarnată de personajele răufăcătoare, astfel că nu mai putem să o negăm ori să o evităm. Vrând-nevrând, eul este nevoit să se confrunte cu ea. De obicei, în mituri și basme, umbra se prezintă sub forma unei persoane de același sex ca eroul. Umbra devine ostilă și amenințătoare atunci când este ignorată sau înțeleasă greșit, dar este important să ne „confruntăm” cu ea deoarece conține valori, puteri sau forțe necesare Eului, chiar dacă sunt într-o formă dificil de integrat în viața conștientă.

Personajele răufăcătoare reprezintă și ele aspect ale propriului nostru psihic, aspecte mai puțin dezirabile, care au fost neglijate sau respinse. Jung a observat că arhetipul umbrei se manifestă în vise sau în povești sub forma unor vrăjitoare rele sau lupi amenințători. Jung era de părere că din acest întuneric ceva bun trebuie să apară; elemente valoroase ne așteaptă în umbră pentru a le integra într-o manieră constructivă într-o nouă identitate a noastră, mai completă.

0Shares