Categorie: Metafore terapeutice

Găsim întotdeauna ceea ce căutăm!

28Shares

Era odată un bărbat care ședea la marginea unei oaze la intrarea unei cetăți din Orientul Mijlociu. Un tânăr se apropie într-o bună zi și îl întrebă:
– Nu am mai fost niciodată pe aici. Cum sunt locuitorii acestei cetăți?
Bătrânul îi răspunse printr-o întrebare:
– Cum erau locuitorii cetății de unde vii?
– Egoiști și răi. De aceea mă bucur că am putut pleca de acolo.
– Așa sunt și locuitorii acestei cetăți, răspunse bătrânul.
Puțin după aceea, un alt tânăr se apropie de omul nostru și îi puse aceeași întrebare:
– Abia am sosit în acest ținut. Cum sunt locuitorii acestei cetăți?
Omul nostru răspunse cu aceeași întrebare:
– Cum erau locuitorii cetății de unde vii?
– Erau buni, mărinimoși, primitori, cinstiți. Aveam mulți prieteni acolo și cu greu i-am părăsit.
– Așa sunt și locuitorii acestei cetăți, răspunse bătrânul.
Un neguțător care își aducea pe acolo cămilele la adăpat auzise aceste convorbiri și, pe când cel de-al doilea tânăr se îndepărta, se întoarse spre bătrân și îi zise cu reproș:
– Cum poți să dai două răspunsuri cu totul diferite la una și aceeași întrebare pe care ți-o adresează două persoane?
– Fiule, fiecare poartă lumea sa în propria-i inimă. Acela care nu a găsit nimic bun în trecut, nu va găsi nici aici nimic bun. Dimpotrivă, acela care a avut și în alt oraș prieteni va găsi și aici tovarăși credincioși și de încredere. Pentru că, vezi tu, oamenii nu sunt altceva decât ceea ce știm noi să găsim în ei!

28Shares

Lumea este așa cum o privești

54Shares

Un maestru înțelept avea patru discipoli care îi depășeau pe ceilalți. Într-o zi, cei cinci s-au întâlnit, iar maestrul i-a vorbit primului discipol:
– Spune-mi, ce vezi tu, atunci când privești lumea?
– Văd cruzime. Planeta este violentată. Lumea se ascunde de adevăr. Peste tot sunt aruncate materiale contaminate. Pulberi otrăvitoare și ploi acide cad din ceruri. Junglele sunt distruse și este distrus și stratul de ozon. Există atâta ignoranță și egoism. Lumea are nevoie de o corecție radicală.
Maestrul i-a răspuns:
– Ai dreptate, îți voi da numele de Corecție, fiindcă tu, prin modul de a privi lucrurile, te-ai angajat într-o lume plină de nevoi.
Maestrul i-a adresat aceeași întrebare celui de-al doilea discipol:
– Spune-mi, tu ce vezi, atunci când privești lumea?
Cel de-al doilea discipol i-a răspuns:
– Maestre, eu văd deșertăciune. Nu se poate face nimic pentru a schimba condițiile din lume, deși unii regretă și cer schimbare. Cu toate acestea, lumea este condamnată de acțiunile oamenilor. Științele ne învață că s-au născut prea mulți oameni, a fost făcută deja prea multă distrugere, se alocă prea puțini bani științei pentru a putea ajuta în mod corespunzător și există prea puțină grijă față de etică și valoare. Criminalitatea se extinde, iar familiile se destramă. Legea este o cauză pierdută.
– Și tu ai dreptate, îți voi da numele de Justițiar, pentru indignarea ta față de o lume coruptă, dincolo de orice posibilitate de îndreptare, în timp ce suferința inimii tale este durerea. Vei ajunge cunoscut pentru cuvintele tale, iar lucrarea ta îți va exprima tristețea inimii.
Maestrul și-a întors privirea către cel de-al treilea discipol al său.
– Iar tu ce vezi?
– Eu văd o lume care are nevoie de restabilirea legii. Eu nu cred că speranța este pierdută. Eu sunt încurajat de cuvintele fraților mei, fiindcă și ei recunosc nevoia de schimbare. Simt, cu convingere, dorința de schimbare a omenirii. O cârmuire bună este conducerea de către oameni și pentru oameni. Schimbarea se poate realiza prin aplicarea legii și o guvernare înțeleaptă. Masele vor urma acțiunile corecte și atitudinea justă a cârmuitorilor lor. Factorul schimbării există, iar el este reprezentat de lege și cei de la cârmuire.
– Și tu ai dreptate. Te voi numi Cârmuitorul, deoarece cuvintele tale îți plăsmuiesc percepțiile și devin lecțiile pe care le predai altora. De aceea, tu te vei angaja într-o activitate legată de lege și ordine, prin cârmuire.
În cele din urmă, maestrul i-a adresat aceeași întrebare celui de-al patrulea discipol:
– Iar tu, ce vezi?
– Maestre, eu nu văd decât miracole. Viața e un miracol. Îl văd pe Dumnezeu în întreaga Creație. Simt frumusețea Iubirii în parfumul florilor, în zâmbetul unui copil, în pasiunea îndrăgostiților și în strălucirea stelelor. Când privesc lumea, misterele ei se dezvăluie. Fiecare își dezvăluie frumusețea cu venerație și reverență. Știu că toate lucrurile sunt bune și că fiecare dintre ele exprimă binele propriu, așa cum știu să facă cel mai bine pentru momentul respectiv. Știu că ceea ce spun frații mei se referă la iluzie, fiindcă doar eternitatea este reală. Nu le voi da putere gândurilor despre lipsuri, limitare sau nevoie, fiindcă ceea ce ne trebuie se află aici, dar trebuie descoperit, recunoscut și acceptat de către fiecare dintre noi. Nu doresc altceva decât să-i dăruiesc lumii înfățișarea care mi s-a dezvăluit mie. Prin acești ochi, cu simțurile mele modeste, inima mea bate mai repede când sunt martorul splendorii vieții.
Maestrul a zâmbit, înainte de a grăi:
– Iar ție, discipolul meu cel ales îți voi da numele Adevăr, pentru viziunea ta asupra adevărului, iar răsplata acestuia este realitatea care ți se relevă. Tu vei merge printre oameni ca să-i înveți, inspirat fiind de ceea ce vezi, fiindcă așa percepi tu lumea și toate posibilitățile se află în această pace. Tu vei fi cunoscut de către toți oamenii, după aceste veșminte ale păcii și seninătății.
Maestrul, adresându-se tuturor, a adăugat aceste cuvinte:
– Fiecare dintre voi este binecuvântat cu propria-i viziune. Lumea vi se va revela, exact așa cum o priviți! Veți cunoaște lumea prin intermediul viziunii voastre asupra ei. Pentru fiecare dintre voi, realitatea va lua forma viziunii voastre. Veți trăi viața conform propriei percepții asupra ei!

Sursa aici

54Shares

Împacă-te cu tine însuți

47Shares

Atunci vestala glăsui din nou și spuse:

„Vorbește-ne despre Rațiune și despre Pasiuni”.

Iar el răspunse:

„Sufletul vostru e adesea un câmp de luptă pe care rațiunea și judecata voastră se înfruntă cu poftele și cu dorințele.

O, de-aș putea să fiu eu acela care să vă împace cu voi înșivă, și de-aș putea preface vrajba și înverșunarea într-o îmbrățișare și o melodie.

Dar nu-mi este cu putință dacă voi nu vă împăcați cu voi înșivă și nu iubiți ființa voastră cu totul.

Căci rațiunea și simțirea sunt catargul și pânza sufletului vostru călător.

Iar dacă pânza ori catargul vi se frâng, atuncea veți pluti-n derivă sau veți rămâne prizonieri în largul mării.

Căci rațiunea singură este o forță care vă mărginește, iar pasiunea ce nu-i ținută-n frâu e-o flacără care se mistuie pe sine.

Lăsați deci sufletul să vă înalțe rațiunea până pe culmile simțirii; să se prefacă-n cântec;

Și fie ca tot sufletul să vă îndrume pasiunea cu măsură pentru ca ea să poată renaște-n fiecare zi, precum pasărea Phoenix care se ridică din propria-i cenușă.

Aș vrea ca rațiunea și simțirea să le îmbrățișați ca pe doi oaspeți dragi în casa voastră.

Firește, nu veți cinsti un oaspete mai mult decât pe celălalt; căci cel care e mai atent cu unul va pierde dragostea și încrederea celui de-al doilea.

Printre dealuri, în umbra răcoroasă a plopilor cei albi, primind un zvon de liniște și pace din depărtate câmpuri și livezi, să lăsați inima să spună: „Dumnezeu se odihnește-n rațiune”

Iar când vine furtuna și vântul cel puternic cutremură pădurea și fulgerul și tunetul vestesc măreția cerului – lăsați atuncea inima să spună în înmărmurire: „Dumnezeu e înflăcărarea însăși”.

Și cum voi înșivă sunteți un suflu în sfera lui Dumnezeu și-o frunză în pădurea sa, ar trebui, la rândul vostru, să vă odihniți în rațiune și-n toate cele să fiți flacără-ntrupată.”

după Khalil Gibran

47Shares

Sunteți buni în nenumărate feluri

47Shares

Atunci, unul dintre bătrânii cetății spuse:

„Vorbește-ne despre Bine și despre Rău”.

Iar el răspunse:

”Vă pot vorbi despre binele din voi, dar nu și despre rău.

Căci ce este răul decât binele chinuit de propria foame și sete?

Când binele-i înfometat, se va hrăni chiar și din cele mai întunecate peșteri, iar când i-e sete, ar bea și apă moartă.

Sunteți buni când sunteți una cu voi înșivă.

Și totuși, atunci când nu sunteți voi înșivă, nu sunteți răi.

Căci dacă o casă este dezbinată, ea nu-i un cuib de hoți, ci-i doar o casă dezbinată.

Iar o corabie fără de cârmă, chiar dacă rătăcește fără țintă și printre insule primejdioase, tot nu se va scufunda.

Sunteți buni atunci când vă străduiți să dați din voi.

Dar nu sunteți răi când căutați să luați pentru voi, căci străduindu-vă pentru câștig, sunteți întocmai unor rădăcini prinse-n țărâna mamă, și care se hrănesc la pieptul ei.

Fără-ndoială că fructul nu-i poate spune rădăcinii: „Fii ca mine, coaptă și îndestulată, și gata să dăruiești din abundența ta”,

Căci pentru fruct, a dărui este o trebuință, în timp ce-a rădăcinii trebuință este a primi.

Sunteți buni atunci când vorbiți în conștiința a celor ce le spuneți,

Și totuși, nu sunteți răi nici când, având conștiința adormită, limba voastră înțeapă fără rost.

Ci chiar o vorbă-mpleticită poate să dea putere unei limbi slăbite.

Sunteți buni când vă urmați scopul cu pași fermi.

Și totuși, nu sunteți răi nici atunci când mergeți într-acolo șchiopătând.

Căci, chiar de șchiopătați, nu mergeți înapoi.

Dar voi ce sunteți sprinteni și întregi, nu șchiopătați dinaintea ologului, implorându-i mila.

Sunteți buni în nenumărate feluri și nu sunteți răi nici chiar atunci când nu sunteți buni,

Ci doar leneși și înceți.

Păcat că cerbii nu pot să-nvețe broaștele-țestoase să se miște iute.

Bunătatea voastră stă în dorul ce-l purtați sinelui vostru deplin: și acest dor e-ascuns în fiecare dintre voi.

Dar pentru unii, dorul acesta e un torent ce se avântă cu putere către mare, purtând cu el tainele dealurilor și cântecele tainice ale pădurii.

Iar pentru alții este un pârâiaș lipsit de vlagă, care se pierde în meandre și zăbovește mult până s-atingă țărmul mării.

Însă acela cu dorul mai puternic să nu îi spună celui care tânjește mai puțin: „De ce te miști așa de încet și zăbovești?”

Căci cel ce este bun cu adevărat nu-l întreabă pe cel fără veșminte: „Unde-ți sunt hainele?” și nici pe cel ce n-are un acoperiș deasupra capului nu-l întreabă: „Unde-i casa ta?”.

Khalil Gibran – „Profetul”

47Shares

Povestea celor 3 porți

181Shares

Un rege avea un fiu deștept și curajos. Ca să-l pregătească pentru a înfrunta viața, îl trimise la un bătrân înțelept.
– Luminează-mă: ce trebuie să știu în viață?
– Vorbele mele se vor pierde precum urmele pașilor tăi pe nisip, dar o să-ți dau totuși câteva sfaturi. În drumul tău prin viață vei întâlni trei porți. Citește ce scrie pe fiecare dintre ele. O dorință mai puternică decât tine te va împinge să le urmezi. Nu încerca să te întorci, căci vei fi condamnat să retrăiești din nou și din nou ceea ce încerci să eviți. Nu pot să-ți spun mai mult. Tu singur trebuie să treci prin asta, cu inima și cu trupul.
Acum du-te! Urmează drumul acesta drept din fața ta.
Bătrânul înțelept dispăru și tânărul porni pe drumul vieții. Nu după mult timp, se găsi în fața unei porți mari, pe care se putea citi: SCHIMBĂ LUMEA.
„Asta era și intenția mea”, gândi prințul, „căci chiar dacă sunt lucruri care îmi plac pe această lume, altele nu-mi convin deloc.”
Atunci începu prima sa luptă. Idealul său, abilitatea și vigoarea să îl împinseră să se confrunte cu lumea, să întreprindă, să cucerească, să modeleze realitatea după dorință să.
El găsi plăcerea și beția cuceritorului, dar nu și alinarea inimii. Reuși să schimbe câteva lucruri, dar multe altele îi rezistară. Anii trecură. Într-o zi îl întâlni din nou pe bătrânul înțelept care-l întreba:
– Ce-ai învățat tu pe acest drum?
– Am învățat să deosebesc ceea ce e în puterea mea de ceea ce îmi scapă, ceea ce depinde de mine de ceea ce nu depinde de mine.
– Bine, zise bătrânul. Utilizează-ți forțele pentru ceea ce stă în puterea ta și uită ceea ce-ți scapă printre degete.
Și dispăru. Puțin după această întâlnire, prințul se găsi în fața celei de-a două porți pe care stătea scris: SCHIMBĂ-I PE CEILALȚI.
„Asta era și intenția mea”, gândi el. „Ceilalți sunt sursă de plăcere, bucurii și satisfacții, dar și de durere, necazuri și frustrări.”
El se ridică deci contra a tot ce-l deranja sau nu-i plăcea la cei din jurul său. Încerca să le pătrundă în caracter și să le extirpeze defectele. Aceasta fu a doua luptă a sa. Într-o zi, pe când medita asupra utilității tentativelor sale de a-i schimba pe ceilalți, îl întâlni din nou pe bătrânul înțelept, care-l întrebă:
– Ce ai învățat tu, deci, pe acest drum?
– Am învățat că nu ceilalți sunt cauza sau sursa bucuriilor sau necazurilor, a satisfacțiilor sau înfrângerilor mele. Ei sunt doar prilejul, ocazia care le scoate la lumină. În mine prind rădăcina toate aceste lucruri.
– Ai dreptate, spuse bătrânul. Prin ceea ce trezesc ceilalți în tine, ei te descoperă în fața ta. Fii recunoscător celor care fac să vibreze în tine bucuria și plăcerea, dar și celor care fac să se nască în tine suferința sau frustrarea, căci prin ei viața îți arată ce mai ai încă de învățat și calea pe care trebuie s-o urmezi.
Nu după multă vreme, prințul ajunse în fața unei porți pe care scria: SCHIMBĂ-TE PE TINE ÎNSUȚI.
„Dacă eu sunt cauza problemelor mele, atunci înseamnă că asta îmi rămâne de făcut”, își zise el și începu lupta cu el însuși. El cauta să pătrundă în interiorul său, să-și combată imperfecțiunile, să-și înlăture defectele, să schimbe tot ce nu-i plăcea în el, tot ce nu corespundea idealului său. După câțiva ani de luptă cu el însuși, după ce cunoscu câteva succese, dar și eșecuri și rezistență, prințul îl întâlni iarăși pe bătrânul înțelept, care-l întrebă:
– Ce ai învățat tu pe acest drum?
– Am învățat că există în noi lucruri pe care le putem ameliora, dar și altele care ne rezistă și pe care nu le putem învinge.
– Așa este, spuse bătrânul.
– Da, dar m-am săturat să lupt împotriva a tot, a toți și chiar împotiva mea! Oare nu se termină niciodată? Îmi vine să renunț, să mă dau bătut și să mă resemnez.
– Asta va fi ultima ta lecție, dar înainte de a merge mai departe, întoarce-te și contemplă drumul parcurs, răspunse bătrânul și apoi dispăru.
Privind înapoi, prințul văzu în depărtare spatele celei de-a treia porți pe care stătea scris: ACCEPTĂ-TE PE TINE ÎNSUȚI. Prințul se miră că n-a văzut cele scrise atunci când a pătruns prima dată prin acea poartă, dar în celălalt sens.
„În luptă devenim orbi”, își spuse el. Și mai văzu zăcând pe jos, peste tot în jurul lui, tot ce a respins și a învins în lupta cu el însuși: defectele, umbrele, frică, limitele sale. Le recunoscu pe toate și învață să le accepte și să le iubească. Învăță să se iubească pe el însuși, fără să se mai compare, să se judece, să se învinovățească.
Îl întâlni din nou pe bătrânul înțelept, care-l întrebă:
– Ce-ai învățat în plus pe acest drum?
– Am învățat că urând sau detestând o parte din mine înseamnă să mă condamn să nu fiu niciodată de acord cu mine însumi. Am învățat să mă accept în totalitate, necondiționat.
– Bine, acesta este primul lucru pe care nu trebuie să-l uiți în viață, acum poți merge mai departe.
Prințul zări în depărtare cea de-a doua poartă, pe spatele căreia scria ACCEPTĂ-I PE CEILALȚI. Și în jurul lui recunoscu toate persoanele pe care le-a întâlnit în viața sa, pe cei pe care i-a iubit și pe cei pe care i-a urât, pe cei pe care i-a ajutat și pe cei pe care i-a înfruntat. Dar spre surpriza sa, acum era incapabil să le vadă imperfecțiunile, defectele, lucrurile care altădată îl deranjau enorm și împotriva cărora luptase.
Bătrânul înțelept apăru din nou și-l întrebă:
– Ce-ai învățat mai mult decât prima dată pe acest drum?
– Am învățat că fiind în acord cu mine însumi, nu mai am nimic de reproșat celorlalți și nici nu mă mai tem de ei. Am învățat să-i accept și să-i iubesc așa cum sunt.
– Bine, acesta este cel de al doilea lucru pe care trebuie să-l ții minte. Continuă drumul.
Prințul zări prima poartă, prin care trecuse cu mult timp în urmă, și văzu ceea ce era scris pe spatele ei: ACCEPTĂ LUMEA.
Privi în jurul său și recunoscu acea lume pe care a dorit s-o cucerească, s-o transforme, s-o schimbe. Fu izbit de lumina și frumusețea tuturor lucrurilor, de perfecțiunea lor. Era totuși aceeași lume de altă dată. Oare lumea se schimbase, sau privirea sa? Atunci se ivi bătrânul, care-l întrebă:
– Ce-ai învățat pe drumul acesta?
– Acum am învățat că lumea este oglinda sufletului meu. Că eu nu văd lumea, ci mă văd în ea. Când sunt fericit, lumea mi se pare minunată, când sunt necăjit, lumea îmi pare tristă. Ea nu este nici veselă, nici tristă. Ea există, atât. Nu lumea mă necăjea, ci starea mea de spirit și grijile pe care mi le făceam. Am învățat să o accept fără să o judec, fără nici o condiție.
– Acesta este cel de al treilea lucru important pe care nu trebuie să-l uiți. Acum ești împăcat cu tine, cu ceilalți și cu lumea! Ești pregătit să pornești spre ultima încercare: trecerea de la liniștea împlinirii la împlinirea liniștii, spuse el și dispăru pentru totdeauna.

181Shares

Cât de greu este un pahar cu apă?

23Shares

Într-una din zile, profesorul a venit la facultate, ținând mâna în sus, cu un pahar plin cu apă.
– Cât cântărește acest pahar? a întrebat profesorul.
– 150 grame, 300 grame, au răspuns studenții.
– Nu pot afla exact ce greutate are dacă nu îl cântăresc, a răspuns profesorul. Dar ce se va întâmpla dacă țin paharul în mână timp de 5 minute?
– Nimic! au răspuns studenții.
– Ce se va întâmpla dacă țin paharul în mână timp de o oră?
– O să simțiți furnicături în mâna dreaptă! au răspuns studenții.
– Foarte bine! Și ce o să se întâmple dacă îl țin așa o zi întreagă?
Unul dintre studenți a intervenit:
– O să vă amorțească brațul! O să vă tremure tot corpul! Probabil o să paralizați și vom fi nevoiți să chemăm ambulanța!
Toți colegii au râs.
– Foarte bine! Dar pe tot parcursul acestei zile, greutatea paharului se va schimba?
– Nu! au răspuns studenții.
– Atunci de ce brațul meu va avea de suferit?
În clasă s-a lăsat liniștea…
– Ce ar trebui să fac pentru a scăpa de durere?
– Puneți paharul acela jos!

Problemele pe care le întâlnim în viață respectă același principiu.
Țineți-le cu voi câteva minute și vi se vor părea minore! Păstrați-le câteva ore și vă vor măcina! După câteva zile, vă vor paraliza și nu veți mai fi în stare să faceți nimic!
Așa că… lasă paharul jos chiar în clipa asta și după un timp vei putea privi aceste “probleme” ca pe oportunități.

„Energia curge acolo unde se îndreaptă atenția.” Michael Beckwith

23Shares

Lumea s-a aranjat singură!

17Shares

Un copil și tatăl său călătoreau cu trenul. Călătoria trebuia să dureze circa o oră. Tatăl se așeză comod și se puse să citească o revistă. La un moment dat copilul îl întrerupse,  întrebându-l:
– Tată, ce este clădirea aceea?
Tatăl se uită să vadă ceea ce i-a arătat copilul și răspunse :
– Este o fabrică.
Începu din nou să citească când copilul îl întrebă din nou:
– Tată, când sosim?
Tatăl i-a spus că mai au încă de mers. A început din nou să citească, dar o altă întrebare a copilului îl întrerupse, urmate apoi de alte și alte întrebări. Tatăl, disperat, căuta un mod pentru a-l face pe copil să se distreze. Văzu în revista pe care o citea multe chipuri de oameni, o rupse în mai multe bucăți și o dădu copilului, invitându-l să reconstruiască acele chipuri întocmai ca la un joc de puzzle, după care se așeză mulțumit pe scaunul său convins că băiatul va fi ocupat pentru tot restul călătoriei. Nu apucase să treacă multă vreme și copilul exclamă:
– Am terminat!
– Imposibil!  răspunse tatăl. Nu pot să cred! Cum ai putut reconstrui imaginea așa de repede?
Imaginea era reconstruită perfect. Copilul răspunse:
– Nu m-am fixat asupra lumii (a oamenilor celor mulți)… căci pe cealaltă parte a foii era figura unui (singur) om; am reconstituit omul și lumea s-a aranjat singură!

„Mai devreme sau mai târziu lucrurile se vor aranja de la sine. Nu e nevoie să le aranjezi tu; nu trebuie decât să te pui pe tine în ordine… De îndată ce tu ești în ordine, întreaga lume e în ordine. De îndată ce tu ești în armonie, întreaga lume e în armonie!”

17Shares

Tu ce bagaj porți în viață?

22Shares

Au fost odată ca niciodată trei oameni. Fiecare dintre ei purta câte doi saci, unul legat de gât în față, și celălalt atârnat de spate. Atunci când primul om a fost întrebat ce căra în sacii săi, el a spus:

–  În sacul din spate sunt toate lucrurile frumoase făcute de prietenii mei și familia mea. În acest fel, ele îmi sunt ascunse vederii. În sacul din față se află toate lucrurile rele care mi s-au întâmplat; din când în când, îl deschid, scot lucrurile rele afară, mă uit și mă gândesc la ele.
Pentru că se oprea atât de des asupra lucrurilor rele, acest om nu a reușit să facă nici un progres important în viață.

Apoi, cel de-al doilea om a fost întrebat despre ce ducea în sacii săi. El a răspuns:
– În sacul din față sunt toate lucrurile bune pe care le-am făcut. Îmi place să le revăd, așa că adeseori le scot afară pentru a le arăta oamenilor. În sacul din spate păstrez toate greșelile mele, pe care le car tot timpul cu mine. Desigur că sunt grele. Ele îmi încetinesc înaintarea dar, din nu știu ce motiv, nu le pot lăsa jos.

Al treilea om a explicat și el ce avea în sacii săi.

– Sacul din față este nemaipomenit. Acolo îmi țin gândurile pozitive despre oameni, toate binecuvântările de care m-am bucurat, toate lucrurile bune făcute de alții pentru mine. Greutatea lor nu este nici o problemă. Acest sac este la fel precum pânzele unei corăbii. Nu încetează să mă împingă înainte.

Sacul din spatele meu este gol. Nu este nimic în el. Am tăiat la fundul său o gaură mare. În acest sac pun toate lucrurile rele la care gândesc despre mine sau aud despre alții. În cele din urmă, ele îmi cad în sac, așa că nu sunt nevoit să car nici un fel de greutate în plus.

Sursa: aici

22Shares