Categorie: Mari psihologi și psihoterapeuți

Ce dezvoltăm la copiii noștri? Încrederea sau anxietatea de bază?

88Shares

Karen Horney a subliniat relațiile calde și hrănitoare dintre copiii mici şi cei care aveau grijă de ei. Relațiile pozitive încurajează încrederea bazală, a spus ea, iar cele negative creează anxietatea bazală. Ele ar putea persista la vârsta adultă și ar putea afecta capacitatea unui individ de a se descurca eficient în viață.

Unul dintre puținii teoreticieni feminini proeminenți ai personalității din prima jumătate a secolului XX a fost Karen Danielsen Horney (1885-1952). Horney a adăugat factorii sociali la teoria freudiană. Abordarea lui Horney, numită analiză psihosocială, a pus un accent deosebit pe relațiile emoționale dintre părinte și copil la începutul vieții copilului. Horney a subliniat importanța unui părinte cald și de încredere.

Horney este renumită pentru răspunsul ei la ideea freudiană de invidie a penisului la femei. Ea a spus că, dimpotrivă, munca ei cu pacienții de sex masculin a dezvăluit un fel de invidie a uterului la ei. Ei nu aveau capacitatea femeilor de a fi productivi și creativi, prin copiii lor. Bărbații compensau prin dezvoltarea unui accent nevrotic pe succesul în carieră, singura lor zonă disponibilă pentru productivitate.

Pentru Horney, modelele nevrotice (comportament persistent, maladaptiv) apăreau din anxietatea de bază. Anxietatea de bază reprezenta un curent de frică și neîncredere în viața unei persoane. Horney a legat acest lucru de nesiguranțele din viața de familie timpurie. Ca și alți teoreticieni bazați pe teoria freudiană, Horney a folosit termenii nevroză și nevrotic pentru a indica o tulburare mentală de origine nebiologică. Un nevrotic, în viziunea lui Horney, era cineva care interpreta lumea ca o amenințare la „abuz, înșelăciune, atac, umilință, trădare”.

Horney a spus că dezvoltarea sănătoasă a personalității forma încrederea de bază în personalitatea copilului. Încrederea de bază era insuflată de o căldură veritabilă și previzibilă, de interesul și respectul din partea părinților sau a îngrijitorilor.

Dacă un copil era neglijat sau abuzat, avea loc contrariul. Copilul dezvolta o lipsă de încredere în viață. Anxietatea de bază, a scris Horney, este „sentimentul pe care îl are un copil că este izolat și neajutorat într-o lume potențial ostilă”. Uneori acest sentiment continuă până la maturitate, ducând la nevroză.

Ce cauza anxietatea de bază sau încrederea de bază?      

Spre deosebire de Alfred Adler, Horney nu vedea sentimentele de inferioritate ca inevitabile în copilărie. Totul depindea de părinți.

Horney a urmărit anxietatea de bază în anii de început ai copilului. Ea a spus că părinții provocau anxietate de bază prin dominare, atitudini de înjosire, indiferență, promisiuni neonorate, o atmosferă ostilă, încurajarea copilului să ia parte la disputele părintești, izolarea copilului de alți copii sau nerespectarea nevoilor individuale ale copilului.

Cea mai importantă problemă de bază era „lipsa căldurii și afecțiunii autentice”. Aceasta avea ca motiv, în general, incapacitatea nevrotică a părinților de a le oferi.

Dacă părinții ofereau căldură, afecțiune și consecvență, atunci copilul simțea „încredere de bază” în loc de „anxietate de bază”. Încrederea de bază asigura o fundație solidă pentru încredere, fericire și viață productivă.

Sursa: Introducere în psihologie de Russell A. Dewey

88Shares

Cele 8 crize de dezvoltare – Erik Erikson și psihologia eului

217Shares

Erikson a identificat o serie de opt crize care, după el, caracterizau dezvoltarea personalității. Cuvântul criză în acest context nu este în întregime negativ.

O criză este o provocare pentru eu, o amenințare, dar și o oportunitate de a crește și de a se îmbunătăți. Erikson a descris o serie de crize care apar de-a lungul vieții și le-a numit etape psiho-sociale.

Teoria etapelor a lui Erikson a fost prezentată pentru prima oară de Erik Erikson la o conferință din 1950, la Casa Albă, privind dezvoltarea umană. Fiecare interval de vârstă a fost descris ca prezentând o provocare diferită.

De exemplu, pruncia a fost caracterizată printr-o concurență sau printr-un conflict dintre încrederea și neîncrederea bazală. Aceasta este similară cu ideea lui Horney conform căreia mama și copilul mic stabilesc o relație, care creează fie încredere bazală, fie anxietate bazală.

Dacă criza este rezolvată cu succes (dacă are un rezultat fericit), copilul va avea o fire caracterizată prin speranță în loc de disperare. Fiecare altă criză sau provocare de pe tot parcursul vieții putea duce la noi dificultăți sau la o nouă „virtute”. Aceste virtuți vor deveni o latură persistentă a personalității unei persoane, conform lui Erikson, și ele se vor menține până la o vârstă înaintată, cu rezultate distincte.

Etapele psihosociale ale lui Erikson

Pruncia: vârsta 0-1 ani

  • Conflictul: încredere bazală vs. neîncredere bazală
  • Dacă este rezolvat, virtutea este speranța
  • Culminarea la bătrânețe: Aprecierea interdependenței și a înrudirii

Încredere versus neîncredere este primul stadiu ce se experimentează în primul an de viaţă. Esenţa acestui stadiu este dezvoltarea încrederii în persoanele care îl înconjoară şi care se ocupă de satisfacerea nevoilor acestuia, şi într-un sens mai larg, încrederea în lumea înconjurătoare. Erikson afima că, dacă nevoile copilului sunt satisfăcute, atunci se va obţine un confort fizic şi psihic ce-l va face pe copil să privească viaţa cu încredere şi optimism; dacă nevoile copilului vor fi satisfăcute într-un mod lipsit de constanţă, dezechilibrat (nevoile primare, mai ales cele de hrană nu-i sunt satisfăcute la timp, manevrarea copilului se face într-un mod brutal), atunci rezultatul va fi un grad mare de frustrare ce-l va determina pe copilul, viitor adult, să se formeze cu o viziune destul de sceptică asupra mediului, sau chiar a vieţii în general.

Copilăria timpurie: vârsta de 1-3 ani

  • Conflict: autonomie vs. rușine
  • Dacă este rezolvat, virtutea este voința
  • Culminarea la bătrânețe: Acceptarea ciclului vieții, de la integrare la dezintegrare

Autonomie versus îndoială şi ruşine caracterizează perioada 1-3 ani. Datorită dezvoltării motorie şi verbale, copilul simte nevoia de a se manifesta singur, de a explora singur mediul destul de străin până atunci. Şi Freud este de părere că autonomia domină acestă perioadă din dezvoltarea individulală, numai că se obţine de această dată în urma conflictului dintre a controla şi a fi controlat.

În aceste condiţii educaţia nu trebuie să fie nici prea precoce, nici prea rigidă, dându-i-se copilului posibilitatea şi timpul necesar să simtă că are o anumită putere asupra celuilalt. Complementar cu viziunea freudiană, cea eriksoniană subliniază că toate tendinţele copilului de a se manifesta liber trebuie supravegheate permanent de către părinţi prin îndrumare moderată, astfel încât copii să obţină autonomia de care au nevoie, încrederea în capacităţile proprii de a reuşi ceea ce-şi propun.

Dacă aceste tendinţe sunt prea rigid controlate, sau, şi mai grav, sunt aspru pedepsite, atunci copilul va resimţi sentimente de ruşine pentru faptul că îndrăzneşte să experimenteze lucruri noi sau neîncredere în posibilităţile de succes ale acţiunilor lui.

Vârsta jocului: vârsta de 3-6 ani

  • Conflict: inițiativă vs. vinovăție
  • Dacă este rezolvat, virtutea este țelul
  • Culminarea la bătrânețe: Umor, empatie, reziliență

Iniţiativă versus vinovăţie este stadiul ce se instalează după vârsta de trei ani până la şase ani. Este vârsta preşcolară, când spaţiul pe care îl explorează copilul este mult mai mare, iar acest fapt impune apariţia şi asumarea unor mici responsabilităţi (legate de igiena personală, de propriile jucării etc.) ce orientează comportamentul cu paşi mărunţi, dar siguri, spre scopuri specifice, mai exact spre dezvoltarea spiritului de iniţiativă; iniţiativa de a se implica în activităţi ce-i vor permite copilului de acum, adultului de mai târziu să se pună în valoare, să se afirme pe sine.

Există şi opusul pentru cele prezentate mai sus, manifestate prin pedepsirea spiritului de iniţiativă sau lipsa solicitării copiilor în a avea responsabilităţi, care pot duce la instalarea sentimentului de vinovăţie sau ruşine pentru activităţile în care s-a angajat sau nu s-a angajat.

Vârsta școlară: vârsta de 6-12 ani

  • Conflictul: hărnicie vs. inferioritate
  • Dacă este rezolvat, virtutea este competența
  • Culminarea la bătrânețe: Smerenia, acceptarea cursului vieții și a speranțelor neîndeplinite

Străduinţă (hărnicie) versus inferioritate corespunde perioadei 6 -12 ani şi presupune, după Erikson, manifestarea nevoii de a produce lucruri. Coincide cu perioada dezvoltării semnificative a abilităţilor intelectuale ce vor fi evaluate prin note. Modul în care activează copilul se extinde semnificativ, la fel ca şi influenţele cu care are de-a face, crescând cele ale profesorilor şi colegilor, şi scăzând cele ale părinţilor. Succesul şcolar şi etichetarea pozitivă a părinţilor şi profesorilor vor aduce sentimentul de încredere în capacităţile proprii, deci o imagine de sine pozitivă, iar eşecul şi etichetarea negativă vor conduce la sentimente de ineficienţă şi incompetenţă, şi de aici la o imagine de sine negativă.

Adolescența: vârsta de 12-19 ani

  • Conflict: identitate vs. confuzie
  • Dacă este rezolvat, virtutea este fidelitatea
  • Culminarea la vârsta înaintată: Sentimentul complexității vieții, îmbinarea percepției senzoriale, logice și estetice

Identitate versus confuzie de identitate este stadiul cuprins între 12-18 ani, aşadar domină perioada adolescenţei. Frământările aferente sunt legate de încercarea identificării locului propriei persoane pe harta vieţii.

În această perioadă, adolescenţii îşi orientează întregul comportament spre identificarea răspunsului la întrebarea “cine sunt”. Aici Erikson sublinia faptul că în confruntarea cu o mare diversitate de roluri (vocaţionale, în dragoste şi prietenii) şi cu modurile de a le obţine, adolescenţii trebuie sfătuiţi, dar lăsaţi liberi să exploreze şi să-şi găsească identitatea. Erikson accentua faptul că adolescentul resimte diferite dorinţe de a se implica în diverse activităţi de bună voie, dar, în acelaşi timp el este foarte speriat atunci când este forţat în efectuarea activităţilor în care ar putea fi expus ridicolului sau îndoielii de sine.

Este vorba despre un paradox, şi anume, că un tânăr ar prefera să acţioneze ruşinos în ochii adulţilor, din libera decizie, decât să fie forţat în activităţi ce ar putea fi considerate ruşinoase de către el sau de către cei ca el. Astfel, tânărul se va opune violent la toate limitările “pedante” ale imaginii de sine şi va fi gata să-şi rezolve cu acuzaţii spuse cu voce tare toată vina pe care o resimte în legătură cu excesiva sa ambiţie. O identitate impusă sau neîncercarea mai multor roluri spre care nutresc pot lesne conduce la confuzia identitară sau la o imagine de sine deformată.

Vârsta adultă tânără: vârsta de 20-25 ani

  • Conflict: intimitate vs. izolare
  • Dacă este rezolvat, virtutea este dragostea
  • Culminarea în vârsta înaintată: Sentimentul complexității relațiilor, valoarea tandreții și iubirii libere

Intimitatea ca expresie a maturizării sexuale versus izolarea este stadiul şase, care se dezvoltă în perioada tinereţii. Intimitatea se revarsă în prietenii, dragoste, simpatii, ş.a. În această perioadă apare fenomenul de individualizare ce se constituie progresiv, în directă legătură cu structurarea conştiinţei de sine şi are ca efect dobândirea identităţii proprii fiecărei persoane.

În perioada tinereţii, individualizarea se obţine prin realizarea pregătirii şcolare şi profesionale, prin conflicte de rol şi statut, conflicte ce sunt legate de alegerea viitorului statut profesional şi rolurilor legate de el, cât şi de organizarea identităţii profesionale. Aceste conflicte interioare care însoţesc delimitarea din ce în ce mai clară a identităţii personale şi autonomizarea individului, sunt conflicte motivaţionale.

Individualizarea se exprimă în constituirea celor trei euri – eul fizic, eul social şi eul spiritual. Individualizarea fizică sau constituirea eu-lui fizic reprezintă procesul prin care se dobândeşte identitatea fizică. Elementele componente ale acestui eu apar încă din preşcolaritate, dar acum are loc definitivarea acestuia prin asimilarea noii scheme corporale rezultată din creşterea fizică şi maturizarea sexuală.

În ceea ce priveşte individualizarea socială sau constituirea eu-lui social (denumită şi individualizare relaţională) aceasta se petrece printr-un proces de dobândire a identităţii sociale. Eul social încorporează diversele statute ale persoanei (elev, coleg, fiu, prieten) şi rolurile care decurg din ele. Prin intermediul acestora, individul uman se poziţionează în câmpul relaţiilor sociale. Eul social este totodată depozitarul prestigiului, recunoaşterii şi consideraţiei de care se bucură persoana în mediul său şi îi conferă acesteia o identitate anume.

Individualizarea intelectuală, sau altfel spus, construirea eu-lui spiritual este procesul prin care se construieşte identitatea spirituală, ca expresie a valorilor şi trăirilor personale, a emoţiilor şi dorinţelor, a structurilor motivaţionale proprii şi a proceselor intelectuale. Părerile personale încep să fie susţinute şi argumentate căpătând adesea o validare de generaţie. Creşte interesul pentru probleme abstracte şi de sinteză şi pentru tot ceea ce este nou. Actorul social tânăr trece de la evaluarea impulsiv-critică şi pregnant negativistă specifică aşa-numitei crize de originalitate, la evaluări constructive. Originalitatea se manifestă acum în punctele de vedere personale pe care le formulează şi care sunt susţinute mai argumentat şi mai puţin agresiv.

Vârsta adultă mijlocie: vârsta de 26-64 ani

  • Conflictul: generativitate vs. stagnare
  • Dacă este rezolvat, virtutea este grija
  • Culminarea în vârstă înaintată: Caritas (îngrijirea altora) și agape (empatie și grijă)

În stadiul şapte se dezvoltă opoziţia dintre atitudinile expansive altruiste şi egoism.

În această perioadă, accentul se pune pe nevoia adultului de a fi productiv, de a se afirma pe plan profesional, dar și familial prin dorința de a avea copii. Este perioada în care simte nevoia de a împărtăși celorlalți experiența acumulată. În cazul în care aceste nevoi nu sunt satisfăcute, nu are cu cine să împărtășească cunoștințele acumulate, nu are un mediu în care se poate manifesta, adultul trece prin criza stagnării, moment în care evoluția sa se oprește, centrându-se mai mult pe preocupările față de sine.

Vârsta senectuții: peste 65 de ani

  • Conflictul: integritate vs. disperare
  • Dacă este rezolvat, virtutea este înțelepciunea
  • Culminare la vârstă înaintată: identitate existențială, un sentiment de integritate suficient de puternic pentru a rezista dezintegrării fizice.

În stadiul opt, al bătrâneţii, se trăieşte sentimentul realizării versus disperarea sau amărăciunea faţă de şansele ratate.

Este etapa în care persoana începe să-și evalueze realizările de pe parcursul vieții. În cazul în care există o mulțumire vis-a-vis de tot ce a întreprins, respectivul trăiește sentimentul de satisfacție pentru propria viață și acceptă apropierea sfârșitului, atingându-se în acest fel integritatea psihică.

Erikson spunea: „Așa cum un copil nu se teme de viață, nici un adult echilibrat nu se va teme de moarte”.

217Shares

Alfred Adler (3) – ordinea nașterii și influența ei în formarea personalității

181Shares

Alfred Adler postula faptul că ordinea nașterii reprezintă una din influențele sociale majore în copilărie, care contribuie la determinarea stilului de viață.

a) Primul născut

Acest copil se află într-o situație avantajoasă, pentru că, de regulă, părinții sunt foarte fericiți și acordă copilului mult timp și atenție. Are o existență fericită și sigură până la apariția următorului copil, care reprezintă un șoc pentru el. Acum, el nu mai este în centrul atenției părinților și de aceea primul născut va încerca să recapete poziția pierdută. Copilul răsfățat va simți o pierdere și mai mare. Extensiunea pierderii depinde și de vârsta la care i se naște un nou frate. Observațiile clinice au arătat că, cu cât primul născut este mai mare, cu atât mai puțin va fi el deranjat de apariția fratelui. La 8 ani suportă mult mai bine acest șoc decât la 2 ani.

Lupta primului născut pentru supremație este oricum pierdută, dar cu toate acestea, copilul luptă pentru ea. El poate dezvolta tulburări de comportament, poate manifesta comportamente distructive față de obiecte sau persoane, poate deveni încăpățânat, enuretic, poate refuza să mănânce sau să se culce.

Părinții reacționează la acest comportament, și oricum armele lor sunt mai puternice decât ale copilului. Copilul va interpreta pedepsele ca o dovadă în plus a schimbării poziției sale în familie și adesea va ajunge să-și urască fratele.

Adler subliniază că primul născut este adesea orientat spre trecut, are nostalgii și atitudine pesimistă față de viitor. Deoarece a conștientizat însemnătatea puterii, ei rămân conștienți de această însemnătate pe tot parcursul vieții. Ei își exercită adesea puterea asupra fraților lor mai mici. În același timp, părinții așteaptă mai mult de la ei. Ca rezultat al acestei situații, primul născut va fi interesat în menținerea ordinii și autorității, va fi un bun organizator și va fi conștiincios în promovarea unei atitudini conservatoare. În același timp, va trăi sentimente de insecuritate și ostilitate față de ceilalți.

b) Al doilea copil

Acesta nu va resimți niciodată că a pierdut poziția unică de putere pe care o resimte primul născut. Chiar dacă mai apare un copil, al doilea născut nu va trăi același  sentiment puternic de detronare ca primul născut.

Mai mult, părinții au suferit o schimbare atitudinală – pentru că al doilea născut nu mai reprezintă o noutate ca primul, ei se vor comporta mai relaxat față de al doilea copil.

Al doilea născut nu mai este singur, ci are modelul fratelui său cu care să se identifice și cu care să concureze.

Competiția cu fratele mai mare stimulează adesea, ducând la o dezvoltare psihologică mai rapidă a celui de-al doilea copil (sub aspectul limbajului și a dezvoltării psiho-motorii). Astfel, de pildă, în mod frecvent, al doilea copil învață să vorbească mai devreme decât primul născut.

Neavând experiența puterii, al doilea copil nu este atât de preocupat de ea ca primul și are o viziune mai optimistă asupra viitorului. Este ambițios și competitiv.

c) Copilul cel mai mic (Prâslea)

Ultimul născut nu va trăi niciodată șocul detronării și el adesea devine jucăria întregii familii, mai ales atunci când frații sunt mult mai mari. Este animat de dorința de a-și depăși frații și adesea are performanțe ieșite din comun în diverse domenii de activitate.

Există însă și un pericol, dacă ultimul născut e prea răsfățat de restul familiei, este posibil ca acesta să nu realizeze nimic. În astfel de cazuri, subiectul ajuns la vârsta adultă poate conserva sentimentele de neajutorare și dependență din copilărie.

Neobișnuit să lupte și fiind ,,dus în spate de ceilalți”, mezinul va putea avea dificultăți de adaptare la vârsta adultă.

d) Copilul unic

Este primul născut, care nu-și pierde niciodată supremația și puterea (oricum, nu în copilărie). Continuă să fie centrul atenției părinților și, petrecând mult timp în compania adulților, se va maturiza foarte repede.

Va trăi un șoc psihic când va constata că la școală nu mai este centrul atenției tuturor. Copilul unic nu a învățat nici să împartă ceva, nici să lupte pentru poziția lui de supremație.

În cazul în care abilitățile sale nu sunt suficiente pentru a-i atrage recunoașterea și atenția celorlalți, subiectul va fi profund dezamăgit.

Sursa: Introducere în psihologie de Russell A. Dewey, www.scientia.ro

181Shares

Alfred Adler (2) – depășirea complexului de inferioritate

103Shares

Adler a subliniat că indivizii compensează adesea pentru lucruri care i-au făcut să se simtă insuficienți în copilărie. Ei se străduiesc să depășească aceste „inferiorități resimțite”. Rezultatul este un stil distinct al vieții, o modalitate caracteristică de a interacționa cu ceilalți, pe baza a ceea ce a lucrat în copilărie.

Alfred Adler a fost un școlar dificil. Era stângaci, modest și lua note mici. A rămas corigent la matematică în școala secundară și a trebuit să repete o clasă. Adler și-a auzit profesorul cum îi sfătuia tatăl să-l scoată de la școală și să-l bage ucenic la un cizmar. Cu toate acestea, tatăl său l-a încurajat să continue școala și să-și dubleze eforturile. Tânărul Alfred s-a străduit să-și remedieze situația școlară, studiind cu asiduitate la matematică.

După ceva timp, profesorul a scris o problemă de matematică pe tablă, pe care niciun elev, nici profesorul însuși n-au putut-o rezolva. Adler s-a ridicat brusc și a spus: „Pot eu să rezolv problema”.

Neluând în seamă observația sarcastică a profesorului, „Desigur, dacă nimeni altcineva nu poate, cu siguranță vei putea tu”, a mers la tablă și, în mijlocul râsetelor colegilor de clasă, a rezolvat problema. Din acel moment, el a fost cel mai bun elev din clasă la matematică.

Această experienţă ilustrează un alt concept adlerian: compensarea ca răspuns la sentimentele de inferioritate.

Adler credea că orice om are uneori sentimente de inferioritate. Aceasta este o parte universală a experienței umane. Modul în care reacționăm la sentimentele de inferioritate ne poate ajusta devenirea personală.

Poți să fii învins și să renunți la speranță sau poți riposta sau schimba ceea ce faci, depășind dificultățile. Compensarea, în teoria adleriană, este forța de a reacționa împotriva dificultății sau greutății, prin riposta sau dezvoltarea unor tactici noi, în loc de a te lăsa pradă disperării și îndoielii.

O persoană care compensează ceea ce numea Adler inferioritatea resimțită (situațiile care te fac să te simți inferior) este o persoană care face ajustări pentru a excela. Acest lucru poate însemna să te străduiești mai mult, în ciuda eșecurilor inițiale sau să lucrezi cu dificultățile pentru a găsi un alt mod de a reuși.

Adler credea că fiecare personalitate este rezultatul auto-formării (una dintre aserțiunile sale distinctive). Auto-formarea înseamnă modelarea evoluției comportamentului tău sau a personalității tale, pe baza a ceea ce funcționează pentru tine pentru a preveni sentimentele de inferioritate sau a obține sentimente mai pozitive.

Adler a spus ca oamenii se străduiesc continuu să treacă de la o situație de „minus net” la „plus net”. Căutăm ceea ce ne protejează, ceea ce ne face fericiți sau ceea ce îi satisface pe oamenii care contează pentru noi.

Observăm ceea ce ne face să ne simțim inferiori sau competenți, apoi punem acele lecții în practică. Facem tot ce putem pentru a ne face viața mai bună. Încercăm să ne eliminăm slăbiciunile și să ne sporim puterea.

Adler a observat că oamenii compensează uneori în mod excesiv sentimentele de inferioritate, mergând la extreme în încercarea lor de a triumfa asupra adversității.

Supra-compensarea creează uneori probleme. Ea este (prin definiție) destul de extremă: întreaga viață a unei persoane se poate roti în jurul supra-compensării generate de un anumit sentiment de nesiguranță din copilărie, cum ar fi faptul de a fi fost sărac. Cu toate acestea, în unele cazuri, acest lucru duce la realizări importante.

La subiecții care au tendința de a supra-compensa complexul de inferioritate, se manifestă complexul de superioritate (opinie exagerată cu privire la calitățile și realizările personale).

În acest caz, pot apărea trei variante:

  • individul se simte superior, dar nu manifestă tendințe de a-și demonstra superioritatea,
  • individul manifestă tendința de a-și demonstra superioritatea și obține performanțe înalte,
  • individul este lăudăros, vanitos, egocentric și are tendința de a-i denigra pe ceilalți.

Sursa: Introducere în psihologie de Russell A. Dewey, www.scientia.ro

103Shares

Alfred Adler (1) – sentiment de inferioritate vs. complex de inferioritate

68Shares

Adler a fost interesat de influențele sociale asupra personalității, iar accentul său a fost pus pe influența copilăriei și a familiei. Adler credea că personalitatea unei persoane era influențată de sentimentele de inferioritate din copilărie și de modul în care aceasta le-a răspuns.

Adler a explicat că există o diferență importantă între sentimentele de inferioritate, care sunt universale și servesc ca o forță motivantă pozitivă, și complexele de inferioritate, care sunt relativ rare și tind să paralizeze oamenii mai degrabă decât să-i motiveze.

Sentimentul de inferioritate este specific tuturor oamenilor și nu reprezintă un semn de slăbiciune.

Sentimentele de inferioritate încep în copilărie și continuă să apară din când în când pe tot parcursul vieții. Ele apar atunci când altul face ceva mai bine decât tine, te critică, se manifestă în mod autoritar față de tine, te rănește, sau are un altfel de avantaj asupra ta.

Adler credea că sentimentele de inferioritate sunt normale și universale în copilărie, pentru că toți oamenii încep prin a fi mici și ineficienți. Experiența inferiorității nu este genetic determinată, ci este un rezultat al acțiunii mediului înconjurător, care este același pentru toți copiii: dependența și neajutorarea în fața adulților. De sentimentele de inferioritate nu se poate scăpa, iar ele au chiar un caracter necesar pentru că reprezintă o forță motivatorie pentru evoluția ființei umane.

Cei mai mulți oameni răspund prin dezvoltarea unor abilități care îi fac să se simtă mai puternici și mai eficienți. Alții dezvoltă modele de dependență sau de auto-limitare, care le provoacă necazuri sau care le fac rău altora.

Atunci când copilul nu reușește să compenseze sentimentele de inferioritate, acestea se intensifică și produc ceea ce Adler numea COMPLEX DE INFERIORITATE, definit ca: „incapacitatea de a-și rezolva problemele de viață’.

Adler a folosit termenul de complex în mod diferit de Jung. Pentru Jung, un complex era o temă încărcată emoțional din autobiografia persoanei. Pentru Adler, un complex era un model supărător de comportament. De obicei, el implica relația unei persoane cu ceilalți: un model de comportament social.

Spre deosebire de sentimentele de inferioritate, care motivează oamenii pentru a le depăși și compensa, complexul de inferioritate nu motivează oamenii; îi paralizează. Persoanele cu un complex de inferioritate sunt convinse că sunt lipsite de valoare sau că nu vor evolua, așa că ele nu reușesc să ia măsuri pentru a se îmbunătăți.

Sursele complexului de inferioritate sunt: inferioritatea organică, răsfățul și neglijarea.

  • Inferioritatea organică – un copil slăbuț poate lucra mult pe plan fizic, dezvoltând abilități sportive – vezi Demostene, Roosevelt.
  • Răsfățul -unui copil răsfățat i se satisfac toate dorințele și este în centrul atenției acasă. Astfel, acesta dezvoltă ideea că este cea mai importantă persoană din lume. Un astfel de copil va suferi un șoc la intrarea în colectivitate, șoc pentru care nu este pregătit. Copilul răsfățat are sentimente sociale slab dezvoltate și este nerăbdător cu ceilalți. Acesta nu este capabil să aștepte pentru ca dorințele sale să fie satisfăcute, nu este capabil să depășească dificultățile și să se adapteze la ceilalți. Când sunt confruntați cu obstacole, aceștia ajung să considere că lipsa lor de abilitate este de vină pentru insuccesul lor, trăind astfel un complex de inferioritate.
  • Neglijarea – copilul neglijat trăiește într-un mediu ostil, fără dragoste și securitate, ceea ce duce la apariția sentimentelor lipsei valorii personale, sentimente de ostilitate față de lume și sentimente de neîncredere.

Adler a simțit că oamenii își arată orientarea generală a personalității în mai multe moduri, formând un întreg consecvent. O persoană care suferă de un complex de inferioritate o va arăta în expresia feței, tonul vocii, postură, alegerea îmbrăcămintei și alegerea activităților. O persoană cu un complex de inferioritate este probabil să evite provocările, deoarece e sigură că va eșua. Ea va interpreta dificultățile ca fiind datorate propriilor neajunsuri, care se presupune că sunt omniprezente.

Sursa: Introducere în psihologie de Russell A. Dewey, www.scientia.ro

68Shares