Categorie: Despre psihoterapie

Copil, Părinte sau Adult? Stările Eului în analiza tranzacțională

137Shares

STĂRILE EULUI

O stare a eului poate fi descrisă fenomenologic ca un sistem coerent de emoții, iar operațional, ca un set coerent de tipare de comportament.

Fiecare individ are disponibil un repertoriu limitat de stări ale eului, care nu sunt roluri, ci realități psihologice, și care pot fi clasificate astfel: Părinte, Adult, Copil. Aceste stări sunt extrem de diferite una de alta și adesea contradictorii, dar coexistă în fiecare individ. Stările eului sunt fenomene fiziologice naturale și fiecare are propriile valori vitale pentru organismul uman.

Dorințe – Copil -Id

Valori – Părinte – Superego

Informații – Adult – Ego

 STAREA DE PĂRINTE A EULUI conține și reproduce “înregistrări” de valori și comportamente.

Starea de Părinte a Eului este cea care funcționează ca un “magnetofon” – înregistrează o mare cantitate de informații și apoi le reproduce: cuvinte, gesturi, mimică, intonații, judecăți, valori, moduri de comportament, de acțiune ale persoanelor care domină în anumite momente, generând ulterior norme despre oameni sau lucruri.

Cea mai mare parte a acestor informații se înregistrează în copilărie și în adolescență, apoi tinerii încep să le reproducă, imitându-i pe cei mari, iar mai târziu Starea de Părinte va reproduce înregistrările respective, cu o acuratețe mai mare sau mai mică.

Părintele nostru înregistrează în aceeași măsură comportamentele părinților noștri, ale fraților, surorilor, prietenilor, profesorilor, șefilor, “eroilor” de orice fel.

Părintele are două funcții principale. Îi permite adultului să fie un părinte eficient pentru proprii săi copii reali și automatizează o serie de răspunsuri, economisind astfel timp și energie pentru Adult. Se manifestă în două forme: directă, ca stare a eului și indirectă, ca influență. Când este activată în mod direct, persoana reacționează așa cum făceau părinții săi și devine unul dintre ei. Când este o influență indirectă, persoana se adaptează cerințelor părinților săi și răspunde în felul în care ar fi vrut ei să răspundă.

Starea Eului de Părinte are două aspecte: Părinte normativ și Părinte binevoitor.

Părinte normativ: dictează, conduce, impune, emite principii, protejează, judecă, critică, devalorizează, agresează. Părintele normativ conține regulile, opiniile, valorile, prejudecățile, modelele de comportament autoritare.

Aspect pozitiv al Părintelui Normativ: dă instrucțiuni și dictează normele în relațiile de zi cu zi.

Aspect negativ al Părintelui Normativ: critică, devalorizează, persecută.

Exemple de comportamente și prejudecăți ale Părintelui Normativ: îi judecă pe cei din jur, insultă, calomniază, vorbește de rău, depreciază, folosește o voce autoritară în prezența copiilor, amenință cu degetul spunând “este vina ta!”, măsoară pe cineva din cap până în picioare, cu mâinile în șold, afirmă că “băieții nu plâng”, “femeile nu trebuie să umble îmbrăcate în pantaloni”, “fetele nu se înfurie”.

Părinte binevoitor: ajută, încurajează, felicită, apreciază, își asumă sarcini în locul cuiva pe care îl supraprotejează. Părintele binevoitor conține modele de comportament și atitudini binevoitoare, protectoare, înțelegătoare, aprobatoare.

Aspect pozitiv al Părintelui Binevoitor: încurajează, ajută, protejează, previne.

Aspect negativ al Părintelui Binevoitor: dacă persoana are tendința de a supra-proteja, împiedicând persoana supraprotejată să se dezvolte, să evolueze și să aibă propriile experiențe de viață.

Mesajele tip Părinte ne pot fi folositoare, dar ne și pot dăuna, întrucât le utilizăm când ne adresăm celor din jur, dar și când comunicăm cu noi înșine, prin intermediul vocii interioare: “Haide, vei reuși!”, “Nu te descuraja” dar și “Ce prost sunt”, “Nu ești în stare de nimic!”

 STAREA DE COPIL A EULUI – trebuințe, impulsuri, sentimente, emoții

Copilul: are ca valori intuiția, creativitatea, impulsul spontan și bucuria. Copilul se manifestă în două forme: copilul adaptat și copilul liber (natural). Copilul adaptat este cel care își modifică propriul comportament sub influența Părintelui. El se comportă așa cum vroia tatăl sau mama: de exemplu, ascultător sau precoce, ori se retrage. Astfel, copilul adaptat este un efect al influenței parentale. Copilul liber presupune o manifestare spontană: revolta sau creativitatea, de pildă.

Copil adaptat: supus, stă deoparte, se devalorizează, dar poate susține în mod sistematic contrariul (rebel).

Copil liber: își exprimă spontan trebuințele, sentimentele, emoțiile, este intuitiv, spontan, creativ.

Starea de Copil a Eului apare prima în viața persoanei, și împreună cu Starea de Părinte, sunt cele mai vechi părți ale Eului nostru.

Exemple de comportament ale Copilului adaptat: respecta normele de protecție, se oprește la culoarea roșie a semaforului, respecta regulile de politețe, poate fi supra-adaptat, se îndoiește de el, utilizează forma impersonală ’’se spune’’.

Exemple de comportament ale Copilului rebel: spune ‘’nu ai dreptul’’, spune în mod sistematic ‘’nu’’, încalcă regulamentele, îndeamnă la revoltă, la violență

Exemple de comportament ale Copilului liber: spune “îmi place mult … ciocolata, înghețata, să merg la film, să fiu mângâiat “ etc., spune “nu-mi place … ciocolata… etc.”, se exprima prin gesturi, strigăte, semne de bucurie, de satisfacție – sau opusul acestora, râde în hohote, din tot sufletul sau plânge cu lacrimi amare, își spune temerile, angoasele, își exprimă mânia – sub forma de emoție sănătoasă, nu amenințătoare, informându-i pe cei din jur de sentimentele pe care le are și e normal să și le exprime cu o anumită intensitate, este impulsiv – își exprimă impulsurile fără să se cenzureze, este senzual și curios

STAREA DE ADULT A EULUI compară, evaluează, analizează, gândește, înregistrează, comunică informații, cere, face deducții, ascultă informații.

Adultul: procesează informațiile și calculează probabilitățile necesare pentru supraviețuire. În același timp, reglează activitățile Părintelui și Copilului și mediază în mod obiectiv între cei doi.

Aspecte pozitive: permite culegerea de informații din toate aspectele vieții, luarea de decizii gândite, rezolvarea problemelor, negocierea, etc.; integrează armonios dorințele (Copil) și valorile (Părinte), punând persoana în acord cu sine însuși.

Aspect negativ: utilizată în exces, această stare poate determina comportamente tip “robot”.

Exemple de comportament ale Stării de Adult: pune întrebări pertinente, discută cu alții, îi informează și se informează, consultă opiniile altora, își ascultă Părintele și Copilul, dar ia decizii împreună cu Adultul.

137Shares

Trauma de pierdere și doliul

272Shares

Esența existenței umane include intrarea în relații de atașament. Atașamentele se stabilesc în primul rând prin intermediul experiențelor emoționale și în care durabilitatea experienței asigură permanența legăturii. Forța acestor sentimente face dificil să părăsim o relație de atașament. Cu cât este mai puternic un atașament emoțional, cu atât este mai mare frica de despărțire sau durerea despărțirii, dacă se ajunge până acolo.

Dacă un om suferă pierderea unui atașament sufletesc esențial pentru el, fără a dori acest lucru sau fără a putea face ceva împotrivă, trăiește ceea ce se numește traumă de pierdere. Există multe situații care determină o traumă de pierdere:

  • Moartea subită a unuia dintre părinți, când copiii sunt încă mici;
  • Moartea subită a unui copil, frate sau soră;
  • Moartea subită a unui partener drag;
  • Pierderea unuia dintre părinți prin despărțire sau divorț;
  • Pierderea părinților prin adopție, îngrijire sau internare într-un cămin;
  • Pierderea unui partener prin infidelitate, despărțire sau divorț.

Un efect traumatic îl poate avea și pierderea locului de muncă, dacă în felul acesta se rupe apartenența de lungă durată la o firmă sau instituție, statutul social dobândit și siguranța materială. Se poate pierde și sănătatea, printr-o boală fizică gravă, cum este cancerul, sau integritatea corporală, printr-un accident care poate duce la invaliditate. Când există o relație de atașament cu animale, pierderea lor poate, de asemenea, să provoace răni sufletești.

Este oare posibilă depășirea completă a unei traume de pierdere? În unele cazuri, probabil că nu. Dar, în fiecare caz se poate stopa, cel puțin, procesul unei alte răniri sufletești.

În renunțarea și mișcarea din suferința acută, cel mai important proces psihic este doliul, adică acela de rămas-bun de la vechea stare, respectiv travaliul doliului. A nu arăta nici un fel de sentimente de doliu, deși ar fi cazul, este nesănătos și blochează toate sentimentele. A ține doliu înseamnă să dai frâu liber durerii și lacrimilor. Doliu înseamnă să privești în ochi frica de a fi lăsat singur. Doliul începe acolo unde încetează furia pentru faptul că vechea stare nu mai există. Doliul pune capăt reproșurilor și sentimentului de dezamăgire. Doliul este șansa de a te reorienta și a te adapta la alte condiții. A ține doliu înseamnă a te elibera și a-ți lua rămas bun. Doliul înseamnă recunoașterea și acceptarea definitivului. Ceea ce a trecut nu mai poate fi adus înapoi. Doliul înseamnă retragerea propriului suflet din atașament. Printr-un doliu sănătos pot fi prelucrate și sentimentele de vină și rușine. Doliul dă libertate inimii pentru noi atașamente.

Elisabeth Kubler-Ross și-a dedicat activitatea de-o viață cercetării doliului. În multe procese de doliu, ea a găsit o succesiune de faze:

  1. Dorința de a tăgădui pierderea și retragerea în izolare;
  2. Furie și mânie pentru ceea ce s-a întâmplat și invidie pe alții, care nu au fost nevoiți să trăiască această soartă;
  3. Dezbatere interioară dacă pierderea putea fi evitată;
  4. Deprimare și doliu;
  5. Acceptarea sorții.

Abia atunci când pierderea este acceptată ca realitate, poate fi experimentată și elaborată durerea doliului. Abia atunci are loc o adaptare la lumea din jur, în care cel pierdut nu se mai află. Apoi energia emoțională poate fi dezinvestită treptat de aici și investită în alte relații de atașament.

Traumele de pierdere pot fi greu depășite fără sprijin social și ajutor profesionist. Oamenii care au suferit pierderi au nevoie, pe lângă disponibilitatea lor de a ține doliu, și de o comunitate care să-i ajute să intre în procesul de doliu și să nu mai întârzie într-o stare intermediară.

Însoțirea în doliu și ritualurile de doliu sunt o componentă a oricărei culturi, pentru a le facilita oamenilor care au suferit o traumă de pierdere, să-și continue viața. Un an de doliu intens ne salvează de la o viață plină de tristețe cronică.

 

După Franz Ruppert – „Traumă, atașament, constelații familiale. Psihoterapia traumei”, Editura Trei, 2012

272Shares

Psihodrama și instrumentele ei

13Shares

„Obiectivul psihodramei este construirea unui cadru terapeutic care utilizează viaţa ca model, pentru a integra în el toate modalităţile de a trăi, începând cu elementele universale – timpul, spaţiul, realitatea şi cosmosul – până la toate detaliile şi nuanţele vieţii.” (Moreno J.L., 2009).

Vorbind despre instrumentele psihodramei, J.L. Moreno le enumeră pe acestea cinci: „scena, subiectul ca actor, regizorul, personalul de ajutoare terapeutice sau eurile auxiliare şi audienţa” (Moreno J.L., 2009).

Scena constituie o extensie a vieţii, un spaţiu viu, pluridimensional şi flexibil la maximum. Scena este cadrul obiectiv şi spaţiul care îi oferă subiectului-actor libertate maximă de expresie şi experienţă. Pe scenă, atât realitatea cât şi fantezia devin funcţionale, iar iluziile şi halucinaţiile dobândesc o egalitate de statut cu percepţiile senzoriale. Pe scenă, graţie libertăţii de exprimare, pacientul-actor îşi poate recăpăta echilibrul pierdut în situaţii de viaţă reală, când trebuie să suporte sau să reacţioneze la cele mai diverse constrângeri.

Subiect sau actor poate deveni oricine. El nu trebuie să facă altceva decât să fie el însuşi, să ilustreze propria lume particulară. Spre deosebire de actorul unei dramaturgii clasice, un subiect din psihodramă nu trebuie să-şi sacrifice propriul sine pentru a oferi viaţă unui personaj creionat de autorul piesei. Viaţa sa devine o piesă, în care el joacă rolul principal. După ce a fost încălzit pentru sarcină, subiectului îi va fi uşor să pună în scenă acţiuni din viaţa sa cotidiană pentru că el ştie cel mai bine cum au decurs lucrurile şi care a fost reacţia sa la evenimente. Scopul psihodramei nu este să transforme subiecţii în actori, ci să-i ajute să fie pe scenă ceea ce sunt, mai sincer şi mai explicit decât sunt în viaţă. Pentru ca acest lucru să se întâmple, este nevoie de spontaneitate şi de implicare. Procesul de punere în scenă presupune transcenderea nivelului verbal către cel al acţiunii, şi acest fapt nu se întâmplă fără implicarea subiectului. În plus, intervine principiul realizării, pentru că subiectului i se oferă posibilitatea de a aduce pe scenă orice iluzie, idee sau proiecţie personală şi de a-i conferi o formă cât mai aproape de realitate. Astfel, el se întâlneşte pe scenă, ca şi cum a fi în viaţa reală, cu părţi ale sale ori cu persoane care iau parte la conflictele sale mentale.

Regizorul este al treilea instrument, iar funcţia sa este triplă: producător, analist şi consilier. Ca producător, acţionează în mod alert şi transformă cel mai mic indiciu oferit de pacient în acţiune dramatică. Are grijă ca linia producţiei dramatice să fie aceeaşi cu linia vieţii subiectului şi ca producţia să nu piardă relaţia cu audienţa. În calitate de regizor, are libertatea de a glumi, de a râde, de a provoca sau chiar şoca subiectul, dar şi de a deveni, atunci când este nevoie, indirect şi pasiv, lăsându-l pe subiect să conducă şedinţa. Calitatea de analist îi conferă dreptul de a completa propria interpretare cu soluţii sau răspunsuri venite de la audienţă sau de la spectatori.

Eurile auxiliare reprezintă cel de-al patrulea instrument. Ele îndeplinesc o funcţie dublă: de prelungiri ale regizorului, care explorează şi ghidează, dar şi extensii ale subiectului, care exprimă şi ilustrează personaje reale sau imaginare din viaţa acestuia.

Ultimul instrument este audienţa, care poate ajuta subiectul, în calitate de cutie de rezonanţă, similară opiniei publice. Reacţiile ei, ce pot varia de la râs la protest violent, îi sugerează subiectului că este ascultat, înţeles sau ajutat. Prezenţa audienţei este cu atât mai importantă cu cât subiectul este mai izolat, punând în scenă o dramă populată de iluzii şi halucinaţii. Există şi cazuri în care audienţa este cea ajutată de subiect, pentru că acesta ilustreză pe scenă o problemă comună, care aparţine grupului ca întreg.

13Shares

Confidențialitatea și intimitatea în psihoterapie

1Shares

Codul Etic al Federației Române de Psihoterapie se aplică activităților profesionale, științifice sau educaționale ale psihoterapeuților, întreprinse în diverse contexte, cum ar fi cel interpersonal direct sau intermediate prin poștă, telefon, internet sau alte transmisii electronice.

Unul dintre cele mai importante standarde etice ale profesiei de psihoterapeut vizează confidențialitatea și se referă la următoarele aspecte:

1    Păstrarea confidențialității

Psihoterapeuții au obligația fundamentală de a lua toate măsurile de precauție posibile pentru a proteja informațiile confidențiale, obținute sau stocate în orice formă.

2    Discutarea limitelor confidențialității

(a) Psihoterapeuții discută cu persoanele (inclusiv, în măsura în care este posibil, cu persoanele care sunt incapabile, din punct de vedere legal, de a-și da consimțământul informat, precum și cu reprezentanții lor legali) și organizațiile cu care stabilesc o relație științifică sau profesională (1) limitele confidențialității și (2) modalitățile previzibile în care vor fi folosite informațiile aflate din terapie.

(b) În afara cazului în care nu este posibil sau este contraindicat, discutarea confidențialității are loc la începutul relației, precum și după aceea, dacă apar noi circumstanțe care impun acest lucru.

(c) Psihoterapeuții care oferă servicii, produse sau informații prin intermediul transmisiei electronice, își informează clienții/pacienții despre riscurile pentru intimitate și de limitele confidențialității.

3    Înregistrările

Înainte de a înregistra voci sau imagini ale persoanelor pe care le au în terapie, psihoterapeuții trebuie să obțină permisiunea din partea celor în cauză sau a reprezentanților lor legali.

4    Minimizarea intruziunilor în intimitate

(a) Psihoterapeuții includ în rapoartele sau prezentările scrise sau orale numai acele informații care sunt strict necesare scopului pentru care comunicarea respectivă are loc.

(b) Psihoterapeuții discută informațiile confidențiale aflate ca urmare a muncii lor numai în scopuri științifice și profesionale adecvate și numai cu persoane interesate în materie, luând măsuri de asigurare a anonimatului clientului/pacientului.

5    Dezvăluirile

(a) Psihoterapeuții pot dezvălui informații confidențiale numai cu consimțământul clientului organizațional, clientului/pacientului individual, sau persoanei autorizate legal să îl reprezinte, asumându-și și responsabilitatea posibilelor consecințe.

(b) Psihoterapeuții pot dezvălui anumite informații confidențiale fără consimțământul persoanei numai în cazul în care păstrând confidențialitatea s-ar pune în pericol viața sau integritatea clientului/pacientului, terapeutului sau a altor persoane.

6    Consultul interdisciplinar

Atunci când se consultă cu colegi, (1) psihoterapeuții nu dezvăluie informații confidențiale care, în mod obișnuit, ar putea duce la identificarea clientului/pacientului, participantului la studiile de cercetare sau a organizației cu care au o relație confidențială, în afara cazului în care au obținut în prealabil consimțământul persoanei sau organizației sau a situației în care dezvăluirea nu poate fi evitată, și (2) psihoterapeuții dezvăluie numai informațiile strict necesare îndeplinirii obiectivului vizat.

7    Folosirea informațiilor confidențiale în scop didactic sau cu alte scopuri

Psihoterapeuții nu dezvăluie în lucrările sau prezentările lor, sau în orice altă formă de mediatizare, informații personale pe care le-au obținut în cursul activității lor și care pot permite identificarea clienților/pacienților, studenților, participanților la studiile de cercetare, clienților organizaționali sau altor beneficiari ai serviciilor lor, în afara cazurilor în care (1) iau măsurile necesare pentru a ascunde identitatea persoanei sau organizației, (2) persoana sau organizația și-a dat consimțământul în scris.

1Shares

Mit și realitate în psihoterapie

0Shares

Mit:

Doar oamenii nebuni merg la psihoterapeut.

Realitatea:

Oamenii caută psihoterapia pentru o varietate de motive ce țin de viața de zi cu zi. Unii fac psihoterapie pentru tratarea depresiei, a anxietății sau a abuzului de substanțe. Alții caută ajutor pentru a face față tranzițiilor majore din viață sau comportamentelor problematice cauzate de unele schimbări: pierderea locului de muncă, divorțul sau decesul unei persoane dragi. Alții au nevoie de ajutor pentru gestionarea și echilibrarea cerințelor vieții de părinte, a vieții profesionale și a responsabilităților familiale. Caută sprijin pentru a face față unor boli, pentru a-și îmbunătății abilitățile de relaționare sau pentru gestionarea altor factori de stres care ne afectează pe majoritatea dintre noi.

Oricine poate beneficia de pe urma psihoterapiei pentru a găsi mai ușor soluții la problemele cu care se confruntă. În prezent, a cere ajutor este privit ca un comportament-resursă.

Mit:

Să vorbești cu rudele sau prietenii e la fel de eficient ca mersul la psiholog.

Realitatea:

Susținerea oferită de familie și prietenii de încredere este importantă atunci când ai o perioadă dificilă. Însă un psihoterapeut îți oferă mult mai mult decât obții de pe urma conversației cu familia și prietenii. Psihoterapeutul a trecut prin ani de educație specializată, formare și experiență care îl fac expert în înțelegerea și tratarea unor probleme complexe. Iar cercetarea arată că psihoterapia este cu adevărat eficientă. Tehnicile pe care le folosește psihoterapeutul în procesul terapeutic au fost dezvoltate de-a lungul unor decenii de cercetare și reprezintă mult mai mult decât „doar vorbit și ascultat”.

Psihoterapeutul poate recunoaște în mod obiectiv patternuri de comportament sau gândire, mult mai eficient decât o pot face cei apropiați, care au ajuns să nu le mai observe – sau care nu le-au observat niciodată.

În plus, îți poți da voie să fii pe de-a întregul onest cu psihoterapeutul tău, în condiții de totală confidențialitate. Oamenii dezvăluie adesea psihoterapeuților lucruri pe care nu le-au spus niciodată altora.

Dacă dificultățile tale persistă, fără vreo îmbunătățire semnificativă, ar putea fi timpul să cauți ajutor din partea unui psihoterapeut.

Mit:

Te poți face bine de unul singur, dacă încerci suficient de mult și îți menții o atitudine pozitivă.

Realitatea:

Multe persoane au încercat să își rezolve singure problemele timp de săptămâni, luni sau chiar ani înainte să înceapă psihoterapia și au descoperit că nu a fost de ajuns. Decizia de a începe un proces psihoterapeutic nu înseamnă că ai eșuat, la fel cum nu înseamnă că ai eșuat dacă nu ți-ai putut repara singur mașina. Unele tulburări pot avea și componente biologice, precum depresia sau atacul de panică, ceea ce le face extreme de dificil de vindecat de unul singur.

În realitate, să ai curajul să apelezi la cineva și să îți recunoști nevoia de ajutor este mai degrabă un semn de putere – și este primul pas spre a te simți mai bine.

Mit:

Tot ce face psihologul e să îți asculte nemulțumirile, așa că de ce să plătești pe cineva care să te asculte cum te plângi?

Realitatea:

Psihoterapeutul începe adesea procesul terapeutic prin a te invita să îți descrii problema care te-a adus în cabinetul lui. Însă acesta este doar punctul de plecare în psihoterapie. El va aduna informațiile relevante din istoria ta, precum și istoricul problemelor tale și al altor arii majore din viața ta, și, de asemenea, diferitele moduri în care ai încercat să abordezi aceste probleme. Psihoterapia este, în general, un proces interactiv, bazat pe colaborare, dialog și pe implicarea activă a pacientului în rezolvarea de probleme.

Psihoterapeutul îți poate da teme pentru acasă pentru a practica noile abilități între ședințe sau teme de lectură, pentru a afla mai multe despre un anumit subiect.

Împreună, tu și psihoterapeutul veți identifica problemele, veți stabili obiective, veți face schimbări și veți monitoriza progresul făcut.

Mit:

Psihoterapeutul va da vina pe părinți și pe experiențele din copilărie pentru toate problemele tale.

Realitatea:

Una dintre componentele psihoterapiei poate fi explorarea experiențelor din copilărie și a altor evenimente semnificative care au avut impact pentru tine. Conectarea anumitor informații din trecut te poate ajuta să înțelegi mai bine modul în care ți s-au dezvoltat percepțiile, emoțiile, strategiile actuale de coping sau patternurile de comportament. Scopul pentru care psihoterapeutul te invită să privești înapoi este o înțelegere mai bună a prezentului, care te poate ajuta să faci schimbări benefice în viitor.

Touși, în unele cazuri, psihoterapeutul va alege să se focalizeze în principal asupra problemei sau a crizei actuale care te-a adus în tratament și nu va cerceta deloc trecutul. Vei învăța anumite tehnici care te vor ajuta să îți schimbi gândurile și comportamentele care în prezent contribuie la problema ta.

Psihoterapeuții care folosesc un stil integrativ de lucru, vor ști să ghideze ședința în așa fel încât să includă descoperiri legate de trecutul tău și reflecții asupra problematicii prezente.

Mit:

Va trebui să rămâi în psihoterapie mulți ani, sau poate chiar pentru restul vieții.

Realitatea:

Fiecare persoană evoluează într-un ritm diferit în cursul psihoterapiei. De exemplu, într-un studiu, jumătate dintre pacienți au avut parte de îmbunătățiri după doar opt ședințe, în timp ce 75% dintre pacienți au început să facă progrese după șase luni. Este un aspect despre care tu și psihoterapeutul puteți vorbi în ședințele inițiale, atunci când dezvoltați un plan de tratament.

Scopul psihoterapeutului nu este să rămâi în stadiul de client pentru totdeauna, ci să te încurajeze să funcționezi mai bine pe cont propriu.

Sursa: Institutul Român de Psihoterapie Integrativă (IRPI)

https://irpi.ro/2017/07/mit-si-realitate-psihoterapie/

 

0Shares