Blog

Calul solar

Calul apare ca simbol al inconştientului, al dorinţei nestăvilite, datorită tradiţiei care afirmă că la origine calul ţâşneşte, galopând ca sângele în vine, din bezna adâncurilor, fie din măruntaiele pământului, fie din adâncurile mării. Acest cal arhetipal este purtătorul deopotrivă al vieţii şi al morţii, fiind legat atât de focul ce nimiceşte şi triumfă, cât şi de apa ce hrăneşte şi îneacă. Când calul dobândește puterea de a se înălța la ceruri, în plină lumină, el simbolizează  instinctul stăvilit, sublimat, strunit.

Simbolismul calului este ambivalent: atât lunar, htonian, cât și uranian, solar. Calul alb, dar de un alb strălucitor, este solar, luminos şi reprezintă măreţia; calul negru este, de obicei, bidiviul morţii.

Între om şi cal intervine dialectica specifică relației dintre psihic și minte (sursă de împăcare sau de conflicte). Sub soarele amiezii, purtat de năvalnica-i goană, calul galopează orbeşte, iar călăreţul, cu ochii mari deschişi, îi alungă spaimele şi îl îndreaptă spre ţinta pe care şi-a propus-o; dar noaptea, când, la rându-i, călăreţul este orb, calul devine călăuză clarvăzătoare. Doar el poate trece pragul misterului inaccesibil rațiunii umane și astfel înțelegem cum intuiția luminează rațiunea.

Calul este animal psihopomp, clarvăzător, dar și însoțitor în căutarea spirituală. Calul înaripat, precum Pegas din mitologia greacă, reprezintă sublimarea, trecerea de la planul inferior, instictual al energiei psihice neîmblânzite, la planul superior, al intuiției clarvăzătoare. Puterea calului de a face să țâșnească izvoare lovind pământul cu copita simbolizează în plan psihic trezirea imaginarului și a forței sale de fertilizare a rațiunii.

Ca animal condus de erou, calul se transformă în aliat şi călăuzitor. Ca fiinţă înaripată, el poate pătrunde pe celălalt tărâm, zboară ca gândul, se revitalizează periodic, hrănindu-se cu jăratic, şi cunoaşte toate vicleniile lumii.

În ritualurile funerare, conduce sufletul mortului, călăuzindu-l spre lumea de dincolo.

Deşi este erou, stăpânul trebuie să renunţe întrucâtva la propria-i personalitate şi să se lase pe seama puterilor supranaturale ale calului. În basmul „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”, calul se vitalizează, pentru ca apoi să poată fi călăuză spirituală şi reflex al conştiinţei eroului; în final, calul face „tocmeală” cu prinţul pentru a-1 însoţi pe ultimul drum şi, odată intraţi în timpul profan, nu-i mai cere acestuia să-şi respecte promisiunea, ci „îi sărută mâna” şi pleacă. Este vorba, aşadar, de calul însoţitor al morţilor şi de aceea este, în primul rând, călăuzitor.

Comments for this post are closed.