Blog

Cum se formează un cuplu

În prima fază, este ales un partener dintre persoanele disponibile. Acum, oamenii îşi aleg partenerul în funcţie de aspectul fizic şi de interesele comune, inteligenţă, personalitate şi alte valori comportamentale sau atribute.

În a doua fază, se face o comparaţie a valorilor, urmată de descoperirea identităţii, prin conversaţii de autodezvăluire. Dacă această fază duce la o adâncire a atracţiei iniţiale, atunci relaţia va continua.

În a treia fază, apare explorarea compatibilităţii rolurilor şi testarea empatiei. După ce rolurile şi empatia au fost bine stabilite, costurile despărţirii devin mai mari decât tensiunea provocată de continuarea relaţiei. Dacă atracţia e suficient de puternică şi barierele spre o eventuală separare sunt destul de puternice, relaţia se consolidează.

În ce-a de-a patra şi ultimă fază, se ia decizia unei legături pe termen lung. Dacă ambii parteneri sunt de acord cu ea, atunci apare căsătoria sau coabitarea pe termen lung. Când partenerii formează un cuplu, familiile lor se unesc şi pregătesc scena pentru integrarea tradiţiilor, normelor, valorilor, rolurilor, regulilor şi obiceiurilor într-o nouă formă de organizare. Procesul acesta nu e întotdeauna simplu, iar cuplurile ar putea decide să ceară ajutorul unui terapeut de familie pentru a rezolva această situaţie complexă.

Apoi, cuplul fără copii trebuie să se adapteze la traiul împreună prin rutine bazate pe o evaluare realistă a punctelor forte şi a slăbiciunilor celuilalt, mai mult decât pe idealuri (sau proiecţii reciproce) care se formează la început. Fiindcă e o etapă dificilă pentru multe cupluri, această perioadă de renunţare la proiecţiile iniţiale îi poate determina pe tineri să ceară ajutorul specialiştilor.

Instituția căsătoriei oferă, la modul ideal, intimitate, angajare, preitenie, afecțiune, împlinire sexuală, tovărășie și un prilej de dezvoltare emoțională, precum și surse noi de identitate și stimă de sine.

Confidențialitatea și intimitatea în psihoterapie

Codul Etic al Federației Române de Psihoterapie se aplică activităților profesionale, științifice sau educaționale ale psihoterapeuților, întreprinse în diverse contexte, cum ar fi cel interpersonal direct sau intermediate prin poștă, telefon, internet sau alte transmisii electronice.

Unul dintre cele mai importante standarde etice ale profesiei de psihoterapeut vizează confidențialitatea și se referă la următoarele aspecte:

1    Păstrarea confidențialității

Psihoterapeuții au obligația fundamentală de a lua toate măsurile de precauție posibile pentru a proteja informațiile confidențiale, obținute sau stocate în orice formă.

2    Discutarea limitelor confidențialității

(a) Psihoterapeuții discută cu persoanele (inclusiv, în măsura în care este posibil, cu persoanele care sunt incapabile, din punct de vedere legal, de a-și da consimțământul informat, precum și cu reprezentanții lor legali) și organizațiile cu care stabilesc o relație științifică sau profesională (1) limitele confidențialității și (2) modalitățile previzibile în care vor fi folosite informațiile aflate din terapie.

(b) În afara cazului în care nu este posibil sau este contraindicat, discutarea confidențialității are loc la începutul relației, precum și după aceea, dacă apar noi circumstanțe care impun acest lucru.

(c) Psihoterapeuții care oferă servicii, produse sau informații prin intermediul transmisiei electronice, își informează clienții/pacienții despre riscurile pentru intimitate și de limitele confidențialității.

3    Înregistrările

Înainte de a înregistra voci sau imagini ale persoanelor pe care le au în terapie, psihoterapeuții trebuie să obțină permisiunea din partea celor în cauză sau a reprezentanților lor legali.

4    Minimizarea intruziunilor în intimitate

(a) Psihoterapeuții includ în rapoartele sau prezentările scrise sau orale numai acele informații care sunt strict necesare scopului pentru care comunicarea respectivă are loc.

(b) Psihoterapeuții discută informațiile confidențiale aflate ca urmare a muncii lor numai în scopuri științifice și profesionale adecvate și numai cu persoane interesate în materie, luând măsuri de asigurare a anonimatului clientului/pacientului.

5    Dezvăluirile

(a) Psihoterapeuții pot dezvălui informații confidențiale numai cu consimțământul clientului organizațional, clientului/pacientului individual, sau persoanei autorizate legal să îl reprezinte, asumându-și și responsabilitatea posibilelor consecințe.

(b) Psihoterapeuții pot dezvălui anumite informații confidențiale fără consimțământul persoanei numai în cazul în care păstrând confidențialitatea s-ar pune în pericol viața sau integritatea clientului/pacientului, terapeutului sau a altor persoane.

6    Consultul interdisciplinar

Atunci când se consultă cu colegi, (1) psihoterapeuții nu dezvăluie informații confidențiale care, în mod obișnuit, ar putea duce la identificarea clientului/pacientului, participantului la studiile de cercetare sau a organizației cu care au o relație confidențială, în afara cazului în care au obținut în prealabil consimțământul persoanei sau organizației sau a situației în care dezvăluirea nu poate fi evitată, și (2) psihoterapeuții dezvăluie numai informațiile strict necesare îndeplinirii obiectivului vizat.

7    Folosirea informațiilor confidențiale în scop didactic sau cu alte scopuri

Psihoterapeuții nu dezvăluie în lucrările sau prezentările lor, sau în orice altă formă de mediatizare, informații personale pe care le-au obținut în cursul activității lor și care pot permite identificarea clienților/pacienților, studenților, participanților la studiile de cercetare, clienților organizaționali sau altor beneficiari ai serviciilor lor, în afara cazurilor în care (1) iau măsurile necesare pentru a ascunde identitatea persoanei sau organizației, (2) persoana sau organizația și-a dat consimțământul în scris.

Calul solar

Calul apare ca simbol al inconştientului, al dorinţei nestăvilite, datorită tradiţiei care afirmă că la origine calul ţâşneşte, galopând ca sângele în vine, din bezna adâncurilor, fie din măruntaiele pământului, fie din adâncurile mării. Acest cal arhetipal este purtătorul deopotrivă al vieţii şi al morţii, fiind legat atât de focul ce nimiceşte şi triumfă, cât şi de apa ce hrăneşte şi îneacă. Când calul dobândește puterea de a se înălța la ceruri, în plină lumină, el simbolizează  instinctul stăvilit, sublimat, strunit.

Simbolismul calului este ambivalent: atât lunar, htonian, cât și uranian, solar. Calul alb, dar de un alb strălucitor, este solar, luminos şi reprezintă măreţia; calul negru este, de obicei, bidiviul morţii.

Între om şi cal intervine dialectica specifică relației dintre psihic și minte (sursă de împăcare sau de conflicte). Sub soarele amiezii, purtat de năvalnica-i goană, calul galopează orbeşte, iar călăreţul, cu ochii mari deschişi, îi alungă spaimele şi îl îndreaptă spre ţinta pe care şi-a propus-o; dar noaptea, când, la rându-i, călăreţul este orb, calul devine călăuză clarvăzătoare. Doar el poate trece pragul misterului inaccesibil rațiunii umane și astfel înțelegem cum intuiția luminează rațiunea.

Calul este animal psihopomp, clarvăzător, dar și însoțitor în căutarea spirituală. Calul înaripat, precum Pegas din mitologia greacă, reprezintă sublimarea, trecerea de la planul inferior, instictual al energiei psihice neîmblânzite, la planul superior, al intuiției clarvăzătoare. Puterea calului de a face să țâșnească izvoare lovind pământul cu copita simbolizează în plan psihic trezirea imaginarului și a forței sale de fertilizare a rațiunii.

Ca animal condus de erou, calul se transformă în aliat şi călăuzitor. Ca fiinţă înaripată, el poate pătrunde pe celălalt tărâm, zboară ca gândul, se revitalizează periodic, hrănindu-se cu jăratic, şi cunoaşte toate vicleniile lumii.

În ritualurile funerare, conduce sufletul mortului, călăuzindu-l spre lumea de dincolo.

Deşi este erou, stăpânul trebuie să renunţe întrucâtva la propria-i personalitate şi să se lase pe seama puterilor supranaturale ale calului. În basmul „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”, calul se vitalizează, pentru ca apoi să poată fi călăuză spirituală şi reflex al conştiinţei eroului; în final, calul face „tocmeală” cu prinţul pentru a-1 însoţi pe ultimul drum şi, odată intraţi în timpul profan, nu-i mai cere acestuia să-şi respecte promisiunea, ci „îi sărută mâna” şi pleacă. Este vorba, aşadar, de calul însoţitor al morţilor şi de aceea este, în primul rând, călăuzitor.

Pădurea – loc al inconștientului

Pădurea reprezintă la multe popoare (celți, indieni, japonezi, chinezi) un adevărat sanctuar în stare naturală. Pentru greci și latini, pădurile simbolizau sălașul tainic al Zeului. Fiecare zeu își are pădurea sacră: acolo inspiră o spaimă plină de respect, dar tot acolo primește și ofrandele și rugăciunile oamenilor.  Intrarea în pădure este echivalentă cu trecerea într-un spațiu protejat de influențele lumii exterioare și ale civilizației. Într-un astfel de mediu, asemănător cu condiția naturală și pură a ființei umane, are loc întâlnirea cu adevăratul Sine.

În același timp, pădurea conține un mister ambivalent, fiind generatoare deopotrivă a stărilor de spaimă și de calm, de apăsare și de simpatie, asemeni tuturor manifestărilor puternice ale vieții.

Datorită întunecimii, profunzimii și înrădăcinării sale adânci, pădurea simbolizează inconștientul, iar trăirile ambivalente provocate de întâlnirea cu pădurea sunt similare acelora experimentate în fața revelațiilor inconștientului. Codrul sau pădurea constituie rezerve de viață și au funcții similare unei matrice promordiale, fiind din aceste motive un adevărat simbol matern. Pădurea este sursa regenerării, iar contactul cu ea exprimă în plan psihic atât o nevoie de securitate, cât și una de reînnoire. Pe lângă simbolismul unui imens și inepuizabil rezervor de viață, pădurea este și un mediu predilect pentru cunoașterea inițiatică și misterioasă.

Toate poveștile conțin elemente întunecate care exprimă energia umbrei într-o acțiune, într-o imagine sau chiar într-un decor. Pădurea întunecată este o reprezentare comună a tuturor elementelor de care ne temem în interiorul nostru. Monștrii trăiesc în pădure. Acolo se află acele părți din noi care nu au fost niciodată pe de-a-ntregul îmblânzite, care continuă să fie periculoase și haotice. Și chiar dacă sunt de temut, constituie părți importante din noi, fiind unele dintre cele mai creative componente ale lumii noastre interioare. Din acest motiv, avem nevoie să intrăm în pădure, chiar dacă este un demers dificil, misterios și uneori înfricoșător. De acolo primim energii proaspete și idei noi. De multe ori experimentăm în viață momente care se prezintă ca obstacole întunecate, iar prima reacție este să le evităm. Doar după ce trecem prin ele, le înțelegem adevărata valoare și recunoaștem că ele ne-au forțat să dezvoltăm aspecte pe care le neglijasem în noi și să devenim astfel mai mult decât credeam că este posibil.

În basme, umbra se prezintă în toată forța sa, încarnată de personajele răufăcătoare, astfel că nu mai putem să o negăm ori să o evităm. Vrând-nevrând, eul este nevoit să se confrunte cu ea. De obicei, în mituri și basme, umbra se prezintă sub forma unei persoane de același sex ca eroul. Umbra devine ostilă și amenințătoare atunci când este ignorată sau înțeleasă greșit, dar este important să ne „confruntăm” cu ea deoarece conține valori, puteri sau forțe necesare Eului, chiar dacă sunt într-o formă dificil de integrat în viața conștientă.

Personajele răufăcătoare reprezintă și ele aspect ale propriului nostru psihic, aspecte mai puțin dezirabile, care au fost neglijate sau respinse. Jung a observat că arhetipul umbrei se manifestă în vise sau în povești sub forma unor vrăjitoare rele sau lupi amenințători. Jung era de părere că din acest întuneric ceva bun trebuie să apară; elemente valoroase ne așteaptă în umbră pentru a le integra într-o manieră constructivă într-o nouă identitate a noastră, mai completă.

Despre dragoste și alți demoni

John Lee definește pe scurt dragostea ca fiind „o afiliere intimă dintre doi adulți” și folosește analogia cu paleta cromatică (alcătuită din culori primare, secundare și terțiare) pentru a identifica stilurile de dragoste:

  1. „Dragostea roșie” – eros – „dragostea-pasiune” – corespunde momentului în care pasiunea pentru celălalt se instalează imediat, intens, visceral, acaparant, obsesiv chiar și cu o accentuată componentă sexuală;
  2. „Dragostea albastră” – ludus – „dragostea-joacă” – este dominată de o detașare jucăușă și ludică. Cel care iubește în acest mod se distrează și se lasă antrenat în „jocul dragostei”, nu are planuri serioase de viitor, nu-și dorește o apropiere prea mare de celălalt, nu vrea o implicare intensă și serioasă și uneori presupune existența simultană a mai multor parteneri. Sexualitatea face parte din joc, produce diversitate și plăcere și nu este văzută ca un semn de apropiere sau angajament față de celălalt.
  3. „Dragostea galbenă” – storge – „dragostea-prietenie” – este dragostea calmă, statornică și lipsită de febrilitate. Cel care iubește în acest mod resimte o afecțiune calmă și constantă pentru celălalt, bazată pe un amestec de respect, încredere și grijă. Partenerul este perceput mai curând ca un bun prieten, iar partea erotică și sexuală au un rol redus. Dragostea este exprimată mai degrabă prin împărtășirea intereselor, activităților și ajutor reciproc.
  4. „Dragostea verde” – pragma – „dragostea-interes” – combinație între caracterul calculat din ludus și calmul specific din storge. În acest stil, sinceritatea și naturalețea trăirilor sunt abandonate în favoarea utilității practice.
  5. „Dragostea violetă” – mania – „dragostea-obsesie” – combinație între eros și ludus, dar fără încrederea în sine prezentă în eros și fără autocontrolul emoțional din ludus. Această dragoste alunecă spre o intensă și permanentă preocupare de a avea controlul, de a poseda persoana iubită, preocupare cuplată cu nesiguranța și teama că celălalt nu iubește la fel de intens. Este acompaniată frecvent de gelozie.
  6. „Dragostea portocalie” – agape – „dragoste-dăruire” – combinație între eros și storge. În forma ei sublimată, interesul personal este abandonat în totalitate, în timp ce grija pentru binele celuilalt devine o preocupare sinceră și totală. Intensitatea trării emoționale din eros este păstrată, dar ajunge detașată de elementul visceral, sexual, iar din storge menține raportarea deschisă și prietenoasă față de partener.

Autorul menționează că o persoană poate folosi mai multe tipuri de dragoste în contextul diferitelor relații personale apropiate și inclusiv la nivelul aceleiași relații, stilul de manifestare a dragostei poate suferi mutații și schimbări radicale.

Pasiv, agresiv sau asertiv?

Mulţi autori văd asertivitatea ca un punct de mijloc între agresiune şi pasivitate.

Comportamentul pasiv sau submisiv presupune desconsiderea propriilor drepturi şi supunerea exagerată faţă de dorinţele şi nevoile celorlalţi. În consecinţă, subiectul nu îşi exprimă sentimentele şi dorintele – de care ceilalţi nu au cum să ia cunostinţă altfel – şi se culpabilizează atunci când încearcă să ceară ceva. În cazul în care el le transmite celorlalţi un mesaj care reflectă nesiguranţa sa în legatură cu dreptul de a cere ceva, aceştia din urmă vor avea tendinţa să-i desconsidere solicitarea.

Comportamentul agresiv presupune comunicarea pe un ton autoritar şi ostil a propriilor dorinţe şi nevoi. Persoanele agresive sunt insensibile faţă de sentimentele şi drepturile celorlalţi şi încearcă să obţină ceea ce doresc prin utilizarea constrângerii şi intimidării.

Există şi indivizi care nu-şi manifestă în mod deschis agresivitatea, ei comportându-se într-o manieră pasiv-agresivă şi opunând o rezistenţă indirectă la solicitările celorlalţi.

O altă variantă a comportamentelor non-agresive este reprezentată de stilul manipulativ. Persoanele caracterizate prin acest mod de comportament obţin ceea ce vor deoarece îi determină pe ceilalţi să simtă vinovăţie sau compasiune faţă de ei, pozând în victime sau în martiri. Moda manipualativă funcţionează numai în situaţiile în care persoana vizata nu realizează ceea ce se petrece.

Spre deosebire de cele prezentate mai sus, comportamentul asertiv implică solicitarea propriilor drepturi sau refuzul unor sarcini într-o manieră simplă, directă, deschisă, care nu urmăreşte să nege, să atace sau să-i manipuleze pe cei din jur.

Drepturile asertive ale unui adult

  • Am dreptul să solicit ceea ce doresc;
  • Am dreptul să refuz solicitările cărora nu le pot face faţă;
  • Am dreptul să-mi exprim sentimentele pozitive sau negative;
  • Am dreptul să-mi schimb opiniile;
  • Am dreptul  să comit greşeli, să nu fiu totdeauna perfect;
  • Am dreptul  să spun « nu » la tot ceea ce mi se pare dificil sau nu sunt pregătit să fac, este periculos, îmi afectează credinţele, normele, valorile;
  • Am dreptul să-mi stabilesc propriile sisteme de priorităţi;
  • Am dreptul să nu mă simt responsabil pentru comportamentele, acţiunile, sentimentele sau problemele celorlalţi;
  • Am dreptul să solicit onestitate din partea celorlalţi;
  • Am dreptul să fiu eu însumi;
  • Am dreptul să mă simt speriat şi să spun acest lucru celorlalţi;
  • Am dreptul să spun « nu ştiu »;
  • Am dreptul să iau decizii bazate pe propriile mele sentimente;
  • Am dreptul să mă schimb şi să evoluez;
  • Am dreptul să mă supăr pe o persoana la care ţin;
  • Am dreptul să fiu tratat ca o persoană demnă şi respectabilă;
  • Am dreptul să fiu fericit.

Tu ce bagaj porți în viață?

Au fost odată ca niciodată trei oameni. Fiecare dintre ei purta câte doi saci, unul legat de gât în față, și celălalt atârnat de spate. Atunci când primul om a fost întrebat ce căra în sacii săi, el a spus:

–  În sacul din spate sunt toate lucrurile frumoase făcute de prietenii mei și familia mea. În acest fel, ele îmi sunt ascunse vederii. În sacul din față se află toate lucrurile rele care mi s-au întâmplat; din când în când, îl deschid, scot lucrurile rele afară, mă uit și mă gândesc la ele.
Pentru că se oprea atât de des asupra lucrurilor rele, acest om nu a reușit să facă nici un progres important în viață.

Apoi, cel de-al doilea om a fost întrebat despre ce ducea în sacii săi. El a răspuns:
– În sacul din față sunt toate lucrurile bune pe care le-am făcut. Îmi place să le revăd, așa că adeseori le scot afară pentru a le arăta oamenilor. În sacul din spate păstrez toate greșelile mele, pe care le car tot timpul cu mine. Desigur că sunt grele. Ele îmi încetinesc înaintarea dar, din nu știu ce motiv, nu le pot lăsa jos.

Al treilea om a explicat și el ce avea în sacii săi.

– Sacul din față este nemaipomenit. Acolo îmi țin gândurile pozitive despre oameni, toate binecuvântările de care m-am bucurat, toate lucrurile bune făcute de alții pentru mine. Greutatea lor nu este nici o problemă. Acest sac este la fel precum pânzele unei corăbii. Nu încetează să mă împingă înainte.

Sacul din spatele meu este gol. Nu este nimic în el. Am tăiat la fundul său o gaură mare. În acest sac pun toate lucrurile rele la care gândesc despre mine sau aud despre alții. În cele din urmă, ele îmi cad în sac, așa că nu sunt nevoit să car nici un fel de greutate în plus.

Sursa: aici

Mit și realitate în psihoterapie

Mit:

Doar oamenii nebuni merg la psihoterapeut.

Realitatea:

Oamenii caută psihoterapia pentru o varietate de motive ce țin de viața de zi cu zi. Unii fac psihoterapie pentru tratarea depresiei, a anxietății sau a abuzului de substanțe. Alții caută ajutor pentru a face față tranzițiilor majore din viață sau comportamentelor problematice cauzate de unele schimbări: pierderea locului de muncă, divorțul sau decesul unei persoane dragi. Alții au nevoie de ajutor pentru gestionarea și echilibrarea cerințelor vieții de părinte, a vieții profesionale și a responsabilităților familiale. Caută sprijin pentru a face față unor boli, pentru a-și îmbunătății abilitățile de relaționare sau pentru gestionarea altor factori de stres care ne afectează pe majoritatea dintre noi.

Oricine poate beneficia de pe urma psihoterapiei pentru a găsi mai ușor soluții la problemele cu care se confruntă. În prezent, a cere ajutor este privit ca un comportament-resursă.

Mit:

Să vorbești cu rudele sau prietenii e la fel de eficient ca mersul la psiholog.

Realitatea:

Susținerea oferită de familie și prietenii de încredere este importantă atunci când ai o perioadă dificilă. Însă un psihoterapeut îți oferă mult mai mult decât obții de pe urma conversației cu familia și prietenii. Psihoterapeutul a trecut prin ani de educație specializată, formare și experiență care îl fac expert în înțelegerea și tratarea unor probleme complexe. Iar cercetarea arată că psihoterapia este cu adevărat eficientă. Tehnicile pe care le folosește psihoterapeutul în procesul terapeutic au fost dezvoltate de-a lungul unor decenii de cercetare și reprezintă mult mai mult decât „doar vorbit și ascultat”.

Psihoterapeutul poate recunoaște în mod obiectiv patternuri de comportament sau gândire, mult mai eficient decât o pot face cei apropiați, care au ajuns să nu le mai observe – sau care nu le-au observat niciodată.

În plus, îți poți da voie să fii pe de-a întregul onest cu psihoterapeutul tău, în condiții de totală confidențialitate. Oamenii dezvăluie adesea psihoterapeuților lucruri pe care nu le-au spus niciodată altora.

Dacă dificultățile tale persistă, fără vreo îmbunătățire semnificativă, ar putea fi timpul să cauți ajutor din partea unui psihoterapeut.

Mit:

Te poți face bine de unul singur, dacă încerci suficient de mult și îți menții o atitudine pozitivă.

Realitatea:

Multe persoane au încercat să își rezolve singure problemele timp de săptămâni, luni sau chiar ani înainte să înceapă psihoterapia și au descoperit că nu a fost de ajuns. Decizia de a începe un proces psihoterapeutic nu înseamnă că ai eșuat, la fel cum nu înseamnă că ai eșuat dacă nu ți-ai putut repara singur mașina. Unele tulburări pot avea și componente biologice, precum depresia sau atacul de panică, ceea ce le face extreme de dificil de vindecat de unul singur.

În realitate, să ai curajul să apelezi la cineva și să îți recunoști nevoia de ajutor este mai degrabă un semn de putere – și este primul pas spre a te simți mai bine.

Mit:

Tot ce face psihologul e să îți asculte nemulțumirile, așa că de ce să plătești pe cineva care să te asculte cum te plângi?

Realitatea:

Psihoterapeutul începe adesea procesul terapeutic prin a te invita să îți descrii problema care te-a adus în cabinetul lui. Însă acesta este doar punctul de plecare în psihoterapie. El va aduna informațiile relevante din istoria ta, precum și istoricul problemelor tale și al altor arii majore din viața ta, și, de asemenea, diferitele moduri în care ai încercat să abordezi aceste probleme. Psihoterapia este, în general, un proces interactiv, bazat pe colaborare, dialog și pe implicarea activă a pacientului în rezolvarea de probleme.

Psihoterapeutul îți poate da teme pentru acasă pentru a practica noile abilități între ședințe sau teme de lectură, pentru a afla mai multe despre un anumit subiect.

Împreună, tu și psihoterapeutul veți identifica problemele, veți stabili obiective, veți face schimbări și veți monitoriza progresul făcut.

Mit:

Psihoterapeutul va da vina pe părinți și pe experiențele din copilărie pentru toate problemele tale.

Realitatea:

Una dintre componentele psihoterapiei poate fi explorarea experiențelor din copilărie și a altor evenimente semnificative care au avut impact pentru tine. Conectarea anumitor informații din trecut te poate ajuta să înțelegi mai bine modul în care ți s-au dezvoltat percepțiile, emoțiile, strategiile actuale de coping sau patternurile de comportament. Scopul pentru care psihoterapeutul te invită să privești înapoi este o înțelegere mai bună a prezentului, care te poate ajuta să faci schimbări benefice în viitor.

Touși, în unele cazuri, psihoterapeutul va alege să se focalizeze în principal asupra problemei sau a crizei actuale care te-a adus în tratament și nu va cerceta deloc trecutul. Vei învăța anumite tehnici care te vor ajuta să îți schimbi gândurile și comportamentele care în prezent contribuie la problema ta.

Psihoterapeuții care folosesc un stil integrativ de lucru, vor ști să ghideze ședința în așa fel încât să includă descoperiri legate de trecutul tău și reflecții asupra problematicii prezente.

Mit:

Va trebui să rămâi în psihoterapie mulți ani, sau poate chiar pentru restul vieții.

Realitatea:

Fiecare persoană evoluează într-un ritm diferit în cursul psihoterapiei. De exemplu, într-un studiu, jumătate dintre pacienți au avut parte de îmbunătățiri după doar opt ședințe, în timp ce 75% dintre pacienți au început să facă progrese după șase luni. Este un aspect despre care tu și psihoterapeutul puteți vorbi în ședințele inițiale, atunci când dezvoltați un plan de tratament.

Scopul psihoterapeutului nu este să rămâi în stadiul de client pentru totdeauna, ci să te încurajeze să funcționezi mai bine pe cont propriu.

Sursa: Institutul Român de Psihoterapie Integrativă (IRPI)

https://irpi.ro/2017/07/mit-si-realitate-psihoterapie/