Blog

Relaxarea progresivă Jacobson

Atunci când te confrunți cu evenimente stresante de viaţă, de cele mai multe ori acestea se află într-un registru mental şi emoţional negativ însoţit de tensiune musculară în tot corpul sau localizată doar într-o anumită parte a corpului. Emoţiile sau sentimentele, cu precădere cele negative, contribuie la modificări fiziologice ale tonusului muscular și conduc la tensiune, încordare, rigiditate, spasme. Se poate observa cu uşurinţă legătura directă care există între viaţa emoţională a persoanei şi tonusul muscular al acesteia.

Tehnica de relaxare progresivă musculară a lui Jacobson are drept scop reducerea sau eliminarea tensiunilor psihice prin descărcarea tensiunii acumulate în muşchi. Practicând relaxarea progresivă musculară, „memoria” muşchilor care a înmagazinat tensiunea primeşte o alternativă benefică: relaxarea musculară!

Prin alternarea încordării şi a relaxării diferitelor grupe musculare, puteţi să observaţi diferenţa dintre starea de tensiune şi cea de relaxare. Scopul acestei tehnici este de a detensiona corpul şi de a induce relaxarea, precum şi de a dobândi control asupra tensiunii musculare din corp.

Indicaţii înainte de începerea tehnicii de relaxare:

  •  alegeţi-vă un loc liniştit (departe de factori perturbatori), în care să nu fiţi deranjați pentru aproximativ 30 de minute;
  • găsiţi-vă o poziţie confortabilă (şezând, semiculcat sau culcat pe spate) şi asiguraţi-vă că ţineţi spatele drept;
  • purtaţi haine comode, care să nu vă strângă, preferabil din bumbac;
  • temperatura camerei să fie una potrivită (nici prea rece, nici foarte cald);
  • nu executaţi această tehnică mai devreme de 1 oră după ce aţi servit o masă principală;
  • descălţaţi-vă (dacă este posibil);
  • folosiţi respiraţia abdominală;
  • începeți cu membrul dominant;
  • mențineți încordarea mușchilor pentru aproximativ 7 secunde și relaxați pentru tot atâtea secunde.

TEHNICA DE RELAXAREA PROGRESIVĂ JACOBSON

  • Strângeţi puternic pumnul drept, astfel încât să simţiţi tensiune în mână şi antebraţ. Menţineţi această poziţie (pentru 7 secunde). Observaţi ce simţiţi. Relaxaţi. Observaţi diferenţa (timp de 7 secunde).
  • Repetaţi acelaşi lucru încă o dată: strângeţi puternic pumnul drept, astfel încât să simţiţi tensiune în mână şi antebraţ. Menţineţi această poziţie. Observaţi ce simţiţi. Relaxaţi. Observaţi diferenţa.
  • Strângeţi puternic pumnul stâng, astfel încât să simţiţi tensiune în mână şi antebraţ. Menţineţi această poziţie. Observaţi ce simţiţi. Relaxaţi. Observaţi diferenţa.
  • Repetaţi acelaşi lucru încă o dată: strângeţi puternic pumnul stâng, astfel încât să simţiţi tensiune în mână şi antebraţ. Menţineţi această poziţie. Observaţi ce simţiţi. Relaxaţi. Observaţi diferenţa.
  • Strângeţi puternic pumnul drept şi îndoiţi antebraţul astfel încât să simţi tensiune în antebraţ şi biceps. Menţineţi această poziţie. Observaţi ce simţi. Relaxaţi. Observaţi diferenţa.
  • Repetaţi acelaşi lucru încă o dată: strângeţi puternic pumnul drept şi îndoiţi antebraţul astfel încât să simţiţi tensiune în antebraţ şi biceps. Menţineţi această poziţie. Observaţi ce simţiţi. Relaxaţi. Observaţi diferenţa.
  • La fel vom face şi pentru mâna şi antebraţul stâng: strângeţi puternic pumnul stâng şi îndoiţi antebraţul astfel încât să simţiţi tensiune în antebraţ şi biceps. Menţineţi această poziţie. Observaţi ce simţiţi. Relaxaţi. Observaţi diferenţa.
  • Repetaţi acelaşi lucru încă o dată: strângeţi puternic pumnul stâng şi îndoiţi antebraţul astfel încât să simţiţi tensiune în antebraţ şi biceps. Menţineţi această poziţie. Observaţi ce simţi. Relaxaţi. Observaţi diferenţa.
  • Strângeţi puternic pumnul drept şi îndoiţi antebraţul astfel încât să simţiţi tensiune în antebraţ şi biceps. Menţineţi această poziţie. Observaţi ce simţi. Relaxaţi. Observaţi diferenţa.
  • Strângeţi puternic pumnul stâng şi îndoiţi antebraţul astfel încât să simţiţi tensiune în antebraţ şi biceps. Menţineţi această poziţie. Observaţi ce simţiţi. Relaxaţi. Observaţi diferenţa.
  • Strângeţi puternic muşchii din jurul ochilor astfel încât să simţiţi tensiune în jurul ochilor şi la nivelul frunţii. Menţineţi această poziţie. Observaţi ce simţiţi. Relaxaţi. Observă diferenţa.
  • Repetaţi secvenţa: strângeţi puternic muşchii din jurul ochilor astfel încât să simţiţi tensiune în jurul ochilor şi la nivelul frunţii. Menţineţi această poziţie. Observaţi ce simţiţi. Relaxaţi. Observă diferenţa.
  • Strângeţi puternic maxilarul, ridicaţi bărbia, astfel încât muşchii cefei să fie contractaţi. Menţineţi această poziţie. Observaţi ce simţi. Relaxaţi. Observaţi diferenţa.
  • Strângeţi puternic muşchii din jurul ochilor astfel încât să simţiţi tensiune în jurul ochilor şi la nivelul frunţii. Menţineţi această poziţie. Observaţi ce simţi. Bine, acum relaxaţi. Observaţi diferenţa.
  • Strângeţi puternic maxilarul, ridicaţi bărbia, astfel încât muşchii cefei să fie contractaţi. Menţineţi această poziţie. Observaţi ce simţiţi. Relaxaţi. Observaţi diferenţa.
  • Împingeţi puternic pieptul în faţă şi trageţi umerii în spate, astfel încât să simţiţi tensiune în muşchii spatelui. Menţineţi această poziţie. Observaţi ce simţiţi. Relaxaţi. Observaţi diferenţa.
  • Împingeţi puternic pieptul în faţă şi trageţi umerii în spate, astfel încât să simţiţi tensiune în muşchii spatelui, trageţi abdomenul astfel încât să simţiţi muşchii abdomenului încordaţi. Menţineţi această poziţie. Observaţi ce simţi. Relaxaţi. Observaţi diferenţa.

Concentraţi-vă asupra respiraţiei abdominale pentru câteva momente, în timp ce vă spuneţi în gând de 3 ori: “Mintea şi corpul meu se liniştesc …”

  • Strângeţi puternic pumnul drept şi îndoiţi antebraţul astfel încât să simţiţi tensiune în antebraţ şi biceps. Menţineţi această poziţie. Observaţi ce simţi. Relaxaţi. Observaţi diferenţa.
  • Strângeţi puternic pumnul stâng şi îndoiți antebraţul astfel încât să simţiţi tensiune în antebraţ şi biceps. Menţineţi această poziţie. Observaţi ce simţi. Relaxaţi. Observaţi diferenţa.
  • Strângeţi puternic muşchii din jurul ochilor astfel încât să simţiţi tensiune în jurul ochilor şi la nivelul frunţii. Menţineţi această poziţie. Observaţi ce simţiţi. Relaxaţi. Observaţi diferenţa.
  • Strângeţi puternic maxilarul, ridicaţi bărbia, astfel încât muşchii cefei să fie contractaţi. Menţineţi această poziţie. Observaţi ce simţi. Relaxaţi. Observaţi diferenţa.
  • Împingeţi puternic pieptul în faţă şi trageţi umerii în spate, astfel încât să simţiţi tensiune în muşchii spatelui, trageţi abdomenul astfel încât să simţiţi muşchii abdomenului încordaţi. Menţineţi această poziţie. Observaţi ce simţiţi. Relaxaţi. Observaţi diferenţa.
  • Ridicaţi degetele de la picioare, astfel încât să simţiţi o tensiune puternică în gamba şi coapsa dreaptă. Menţineţi această poziţie. Observaţi ce simţiţi. Relaxaţi. Observaţi diferenţa.
  • Repetaţi secvenţa anterioară: ridicaţi degetele de la picioare, astfel încât să simţiţi o tensiune puternică în gamba şi coapsa dreaptă. Menţineţi această poziţie. Observaţi ce simţi. Relaxaţi. Observaţi diferenţa.
  • Ridicaţi degetele de la picioare, astfel încât să simţiţi o tensiune puternică în gamba şi coapsa stângă. Menţineţi această poziţie. Observaţi ce simţiţi. Relaxaţi. Observaţi diferenţa.
  • Se repetă: ridicaţi degetele de la picioare, astfel încât să simţiţi o tensiune puternică în gamba şi coapsa stângă. Menţineţi această poziţie. Observaţi ce simţiţi. Relaxaţi. Observaţi diferenţa.
  • Ridicaţi degetele de la picioare, astfel încât să simţiţi o tensiune puternică în gamba şi coapsa dreaptă. Menţineţi această poziţie. Observaţi ce simţi. Relaxaţi. Observaţi diferenţa.
  • Ridicaţi degetele de la picioare, astfel încât să simţiţi o tensiune puternică în gamba şi coapsa stângă. Menţineţi această poziţie. Observaţi ce simţiţi. Relaxaţi. Observaţi diferenţa.

Concentraţi-vă asupra respiraţiei abdominale pentru câteva momente, în timp ce vă spuneţi în gând de 3 ori: “Mintea şi corpul meu se liniştesc …”

  • Strângeţi puternic pumnul drept şi îndoiţi antebraţul astfel încât să simţiţi tensiune în antebraţ şi biceps. Menţineţi această poziţie. Observaţi ce simţiţi. Relaxaţi. Observaţi diferenţa.
  • Strângeţi puternic pumnul stâng şi îndoiţi antebraţul astfel încât să simţiţi tensiune în antebraţ şi biceps. Menţineţi această poziţie. Observaţi ce simţiţi. Relaxaţi. Observaţi diferenţa.
  • Strângeţi puternic muşchii din jurul ochilor astfel încât să simţiţi tensiune în jurul ochilor şi la nivelul frunţii. Menţineţi această poziţie. Observaţi ce simţiţi. Relaxaţi. Observaţi diferenţa.
  • Strângeţi puternic maxilarul, ridicaţi bărbia, astfel încât muşchii cefei să fie contractaţi. Menţineţi această poziţie. Observaţi ce simţi. Relaxaţi. Observaţi diferenţa.
  • Împingeţi puternic pieptul în faţă şi trage umerii în spate, astfel încât să simţiţi tensiune în muşchii spatelui, trageţi abdomenul astfel încât să simţiţi muşchii abdomenului încordaţi. Menţineţi această poziţie. Observaţi ce simţiţi. Relaxaţi. Observaţi diferenţa.
  • Ridicaţi degetele de la picioare, astfel încât să simţiţi o tensiune puternică în gamba şi coapsa dreaptă. Menţineţi această poziţie. Observaţi ce simţiţi. Relaxaţi. Observaţi diferenţa.
  • Ridicaţi degetele de la picioare, astfel încât să simţiţi o tensiune puternică în gamba şi coapsa stângă. Menţineţi această poziţie. Observaţi ce simţiţi. Relaxaţi. Observaţi diferenţa.

Repetaţi tehnica de relaxare progresivă Jacobson în fiecare zi, până când simţiţi că tensiunea musculară din corpul dumneavoastră a dispărut.

Să exersăm mindfulness

În articolul precedent, prezentam cele trei abilități cheie care se dezvoltă prin practica mindfulness: atenția concentrată, monitorizarea deschisă și bunătatea iubitoare și compasiunea.

Acum vă propunem trei exerciții simple, care pot fi practicate și acasă, pentru dezvoltarea acestor abilități.

  1. Meditație pentru respirație – atenția concentrată

Găsește un loc liniștit și așază-te într-o poziție dreaptă și comodă. Respiră ușor și lent, de câteva ori, pentru a-ți liniști corpul și mintea. Apoi lasă-ți pleoapele să se închidă delicat, complet sau parțial.

  • Explorează-ți corpul folosind conștientizarea și încearcă să descoperi unde anume îți simți respirația. Unii oameni o simt în jurul nărilor, poate ca pe o boare rece pe buza superioară. Alții observă pieptul ridicându-se și coborând cel mai ușor, iar alții simt respirația în abdomen pe măsură ce burta se întinde și se strânge;
  • Simte doar senzațiile fizice asociate inspirației și expirației;
  • Când observi că mintea ți-a plecat la plimbare, simte doar respirația din nou;
  • Nu trebuie să controlezi respirația. Lasă-ți corpul să te respire, cum face în mod natural;
  • Nu-ți face probleme dacă mintea ți-e adesea în altă parte. De fiecare dată când observi că atenția e plecată, revino doar asupra respirației, cum ai îndrepta pe drumul corect un copilaș sau un cățeluș rătăcit;
  • Când vrei să finalizezi meditația, deschide ușor ochii.
  1. Meditație pentru emoția localizată în corp – monitorizare deschisă

Începe prin a-ți găsi o poziție confortabilă, închide-ți ochii complet sau parțial și respiră de trei ori pentru a te relaxa.

  • Localizează-ți respirația unde o poți simți cel mai ușor. Simte cum se mișcă prin corp respirația și, atunci când îți e distrasă atenția, adu-o înapoi la simțirea mișcării respirației.
  • După câteva minute, începe să observi senzațiile fizice de stres pe care îl reții în corp – poate la nivelul gâtului, maxilarului, în burtă sau pe frunte.
  • Observă, de asemenea, dacă reții orice emoții dificile, cum ar fi grijile pentru viitor sau jena pentru trecut. Înțelege că fiecare corp uman poartă stres și îngrijorare de-a lungul zilei.
  • Încearcă să numești emoția din trupul tău. Poate un sentiment de tristețe, de furie, de teamă, de singurătate sau de rușine? Repetă eticheta pentru tine, cu o voce moale, blândă, apoi revino asupra respirației.
  • Alege acum un singur loc din corpul tău unde stresul se manifestă cel mai puternic – poate o durere în zona inimii sau o tensiune în stomac. În minte, apleacă-te ușor către locul respectiv, ca și cum te-ai apleca spre un nou-născut.
  • Continuă să respiri normal, lăsând senzația să fie acolo, așa cum e. Simte-ți respirația printre celelalte senzații corporale.
  • Permite mișcării delicate și ritmice a vieții să îți înmoaie și să îți relaxeze corpul. Dacă dorești, pune-ți mâna peste inimă în timp ce continui să respiri.
  • Când ești gata, deschide ușor ochii.
  1. Meditație prin bunătate iubitoare – compasiune  

Exercițiul acesta a fost creat pentru a aduce căldură și înțelegere în viața ta. Așază-te într-o poziție confortabilă, închide ochii complet sau parțial și lasă-ți mintea și trupul să se liniștească prin câteva respirații adânci.

  • Pune-ți mâinile peste inimă pentru a-ți aminti că aduci nu doar atenție, ci și iubire și compasiune experienței tale. Vreme de câteva minute, simte căldura mâinilor tale și presiunea lor delicată asupra inimii. Lasă mișcările ritmice ale respirației de sub mâinile tale să te liniștească.
  • Acum, gândește-te la o altă persoană sau ființă care te face în mod natural să zâmbești. Poate fi un copil, bunica ta, pisica sau câinele – oricine îți aduce fericirea în inimă. Simte cum e să fii în prezența ființei respective. Lasă-te să te bucuri de compania plăcută.
  • Apoi recunoaște cât de vulnerabilă e ființa aceasta dragă – la fel ca tine, e supusă multor dificultăți de-a lungul vieții. De asemenea, ființa aceasta își dorește să fie fericită și să nu sufere, la fel ca tine și ca orice altă ființă. Repetă încet și delicat, lăsând semnificația cuvintelor să-ți pătrundă în inimă:
    • Fie să fii în siguranță.
    • Fie să fii împăcat.
    • Fie să fii sănătos.
    • Fie să trăiești ușor.
  • Dacă observi că mintea îți e în altă parte, revino la imaginea ființei dragi. Savurează orice sentimente calde care ar putea apărea. Ia-o încet.
  • Acum vizualizează-ți propriul corp cu ochii minții și simte senzațiile din trup, așa cum sunt. Observă orice disconfort sau jenă ar putea apărea. Oferă-ți bunătate.
    • Fie să fiu în siguranță.
    • Fie să fiu împăcat.
    • Fie să fiu sănătos.
    • Fie să trăiesc ușor.
  • Dacă vrei să folosești alte propoziții, care pentru tine sunt autentice, te rog să o faci. Te poți întreba: „Ce am nevoie să aud acum?” Folosește un limbaj care să îți încline delicat inima spre tine, ca și cum ai relaționa cu un copil iubit sau cu un prieten drag.
  • Dacă și când apare rezistența emoțională, lasă-o să rămână pe fundal și tu revino la propoziții sau concentrează-te iar asupra persoanei dragi sau asupra respirației.
  • Oricând ești gata, deschide ușor ochii.

Sursa: Mindfulness în psihoterapie – coord. Christopher K. Germer, Ronald D. Siegel, Paul R. Fulton, Editura Trei

Mindfulness și psihoterapie

Psihoterapeuții au ca scop ușurarea suferinței emoționale, care apare în nenumărate chipuri: stres, anxietate, depresie, probleme de comportament, dependențe și adicții, conflicte interpersonale, confuzie și disperare. Suferința este numitorul comun al tuturor tulburărilor clinice și este endemică pentru condiția umană. O parte a suferinței noastre este existențială, sub forma bolii, a bătrâneții și a morții, așa cum a descoperit Siddharta Gautama Buddha, fondatorul budismului. O parte a suferinței are o notă mai personală. Dar întotdeauna, suferința este generată de opoziție. Opoziția este cea care creează și susține simptomele, respectiv tendința noastră instinctivă de a ne feri de disconfort încordându-ne mușchii, gândind prea mult, bând prea mult sau angajând mecanismele de apărare pentru a ne restabili controlul. Acest tip de evitare experiențială ne poate ajuta pe termen scurt, dar ne împietrește și ne amplifică problemele pe termen lung.

Atunci când vin la terapie, oamenii își doresc un lucru – vor să se simtă mai bine, deși nu le este clar în ce fel, iar uneori terapia nu decurge conform așteptărilor lor. De ce? Pentru că, în primul rând, terapia reușită schimbă relația dintre pacient și suferința sa. Evident, dacă ne supără mai puțin evenimentele din viețile noastre, vom suferi mai puțin. Dar cum am putea fi mai puțin deranjați de experiențele neplăcute? Viața include durere. Și oare nu se opun instinctiv trupul și mintea acelor experiențe dureroase, oare nu încearcă să le evite?

Mindfulness, o modalitate simplă de a relaționa cu experiența, este folosit de peste 2500 de ani pentru a atenua înțepătura problemelor vieții, mai ales a acelora pe care ni le creăm singuri.  Mindfulness este capacitatea care ne permite să fim mai puțin reactivi la ce se întâmplă în momentul respectiv. Este o modalitate de a relaționa cu toată experiența – pozitivă, negativă și neutră – astfel încât suferința noastră, per ansamblu, să se reducă, iar senzația de bunăstare să se amplifice.

Sănătatea psihologică în paradigma mindfulness este capacitatea de a fi cu experiența clipă-de-clipă, într-un mod spațios, de profundă acceptare, chiar și atunci când este greu. Starea aceasta mentală e însoțită de calități psihologice sănătoase, cum ar fi flexibilitatea psihologică, reziliența, autenticitatea, răbdarea, conectarea, bunătatea, compasiunea și înțelepciunea.

Abordarea mindfulness nu presupune să obținem o viață lipsită de durere, ci o mai mare libertate emoțională, de acceptare și compasiune față de dificultățile noastre inevitabile. Aceasta presupune deschidere treptată la ceea ce ne supără, mergând de la curiozitate (îndreptare spre disconfort), la toleranță (trăirea disconfortului în siguranță), la permisiune (să lăsăm disconfortul să apară și să treacă), la prietenie (să descoperim valoarea ascunsă a dificultăților cu care ne confruntăm).

Ce este mindfulness?

Termenul mindfulness este traducerea în limba engleză a cuvântului sati din Pali, cuvânt care avea conotația de conștientizare, atenție și amintire.

În psihologie se propune un model de mindfulness cu două componente:

  • prima implică autoreglarea atenției, astfel încât să fie menținută la nivelul experienței imediate, permițând astfel recunoașterea crescută a evenimentelor mentale în momentul prezent;
  • a doua componentă implică adoptarea unei anumite orientări față de experiență, caracterizată prin curiozitate, deschidere și acceptare.

Cu alte cuvinte, nu doar reglarea atenției este importantă, ci și calitatea conștientizării, caracterizată prin absența judecății, bunătate iubitoare și compasiune.

Mindfulness definit pe scurt este: „conștientizarea experienței prezente cu acceptare”.

Cum funcționează mindfulness?

Au fost identificate următoarele reacții neurologice și psihice:

  1. Reglarea atenției – stabilitatea conștientizării, în ciuda impulsurilor competitive;
  2. Conștientizarea corpului – observarea senzațiilor subtile, a fi conștient de propriile emoții;
  3. Reglarea emoțiilor – reactivitate redusă, a nu lăsa reacțiile emoționale să afecteze performanța;
  4. Reevaluarea – considerarea problemelor ca fiind semnificative sau benigne, și nu întru-totul rele;
  5. Expunerea – desensibilizarea globală în raport cu orice e prezent în câmpul conștientizării;
  6. Sentimentul flexibil al sinelui – dezidentificarea de emoții și creșterea capacități de adaptare.

De ce este util mindfulness în psihoterapie?

În prezent, există dovezi semnificative că utilizarea mindfulness ne îmbunătățește capacitatea de a fi atenți în mod concentrat și susținut, ne ajută să practicăm o gândire mai puțin autoreferențială, mai ales când ne confruntăm cu tulburări emoționale, și ne poate ajuta să ne revenim mai repede când suntem distrași.

Sub umbrela mindfulness, învățăm trei abilități:

  1. Atenția concentrată sau concentarea – de exemplu, readucerea conștientizării iar și iar asupra respirației calmează mintea;
  2. Monitorizarea deschisă sau mindfulness per se – a observa orice apare în câmpul percepției – antrenează mintea să primească suișurile și coborâșurile vieții cu calm și insight;
  3. Bunătatea iubitoare și compasiunea – această abilitate oferă confort și alinare care, la rândul lor, deschid conștientizarea.

Practica mindfulness ne permite să observăm cum funcționează mintea noastră și să avem trei insight-uri importante:

  1. Suferința apare în mintea tuturor;
  2. Gândurile, sentimentele și senzațiile noastre sunt toate tranzitorii;
  3. Sentimentul sinelui este și el în mișcare.

Apud Mindfulness în psihoterapie – coord. Christopher K. Germer, Ronald D. Siegel, Paul R. Fulton, Editura Trei

PS: În următorul articol vom prezenta și trei exerciții simple pentru practicarea mindfulness.

Cele 8 crize de dezvoltare – Erik Erikson și psihologia eului

Erikson a identificat o serie de opt crize care, după el, caracterizau dezvoltarea personalității. Cuvântul criză în acest context nu este în întregime negativ.

O criză este o provocare pentru eu, o amenințare, dar și o oportunitate de a crește și de a se îmbunătăți. Erikson a descris o serie de crize care apar de-a lungul vieții și le-a numit etape psiho-sociale.

Teoria etapelor a lui Erikson a fost prezentată pentru prima oară de Erik Erikson la o conferință din 1950, la Casa Albă, privind dezvoltarea umană. Fiecare interval de vârstă a fost descris ca prezentând o provocare diferită.

De exemplu, pruncia a fost caracterizată printr-o concurență sau printr-un conflict dintre încrederea și neîncrederea bazală. Aceasta este similară cu ideea lui Horney conform căreia mama și copilul mic stabilesc o relație, care creează fie încredere bazală, fie anxietate bazală.

Dacă criza este rezolvată cu succes (dacă are un rezultat fericit), copilul va avea o fire caracterizată prin speranță în loc de disperare. Fiecare altă criză sau provocare de pe tot parcursul vieții putea duce la noi dificultăți sau la o nouă „virtute”. Aceste virtuți vor deveni o latură persistentă a personalității unei persoane, conform lui Erikson, și ele se vor menține până la o vârstă înaintată, cu rezultate distincte.

Etapele psihosociale ale lui Erikson

Pruncia: vârsta 0-1 ani

  • Conflictul: încredere bazală vs. neîncredere bazală
  • Dacă este rezolvat, virtutea este speranța
  • Culminarea la bătrânețe: Aprecierea interdependenței și a înrudirii

Încredere versus neîncredere este primul stadiu ce se experimentează în primul an de viaţă. Esenţa acestui stadiu este dezvoltarea încrederii în persoanele care îl înconjoară şi care se ocupă de satisfacerea nevoilor acestuia, şi într-un sens mai larg, încrederea în lumea înconjurătoare. Erikson afima că, dacă nevoile copilului sunt satisfăcute, atunci se va obţine un confort fizic şi psihic ce-l va face pe copil să privească viaţa cu încredere şi optimism; dacă nevoile copilului vor fi satisfăcute într-un mod lipsit de constanţă, dezechilibrat (nevoile primare, mai ales cele de hrană nu-i sunt satisfăcute la timp, manevrarea copilului se face într-un mod brutal), atunci rezultatul va fi un grad mare de frustrare ce-l va determina pe copilul, viitor adult, să se formeze cu o viziune destul de sceptică asupra mediului, sau chiar a vieţii în general.

Copilăria timpurie: vârsta de 1-3 ani

  • Conflict: autonomie vs. rușine
  • Dacă este rezolvat, virtutea este voința
  • Culminarea la bătrânețe: Acceptarea ciclului vieții, de la integrare la dezintegrare

Autonomie versus îndoială şi ruşine caracterizează perioada 1-3 ani. Datorită dezvoltării motorie şi verbale, copilul simte nevoia de a se manifesta singur, de a explora singur mediul destul de străin până atunci. Şi Freud este de părere că autonomia domină acestă perioadă din dezvoltarea individulală, numai că se obţine de această dată în urma conflictului dintre a controla şi a fi controlat.

În aceste condiţii educaţia nu trebuie să fie nici prea precoce, nici prea rigidă, dându-i-se copilului posibilitatea şi timpul necesar să simtă că are o anumită putere asupra celuilalt. Complementar cu viziunea freudiană, cea eriksoniană subliniază că toate tendinţele copilului de a se manifesta liber trebuie supravegheate permanent de către părinţi prin îndrumare moderată, astfel încât copii să obţină autonomia de care au nevoie, încrederea în capacităţile proprii de a reuşi ceea ce-şi propun.

Dacă aceste tendinţe sunt prea rigid controlate, sau, şi mai grav, sunt aspru pedepsite, atunci copilul va resimţi sentimente de ruşine pentru faptul că îndrăzneşte să experimenteze lucruri noi sau neîncredere în posibilităţile de succes ale acţiunilor lui.

Vârsta jocului: vârsta de 3-6 ani

  • Conflict: inițiativă vs. vinovăție
  • Dacă este rezolvat, virtutea este țelul
  • Culminarea la bătrânețe: Umor, empatie, reziliență

Iniţiativă versus vinovăţie este stadiul ce se instalează după vârsta de trei ani până la şase ani. Este vârsta preşcolară, când spaţiul pe care îl explorează copilul este mult mai mare, iar acest fapt impune apariţia şi asumarea unor mici responsabilităţi (legate de igiena personală, de propriile jucării etc.) ce orientează comportamentul cu paşi mărunţi, dar siguri, spre scopuri specifice, mai exact spre dezvoltarea spiritului de iniţiativă; iniţiativa de a se implica în activităţi ce-i vor permite copilului de acum, adultului de mai târziu să se pună în valoare, să se afirme pe sine.

Există şi opusul pentru cele prezentate mai sus, manifestate prin pedepsirea spiritului de iniţiativă sau lipsa solicitării copiilor în a avea responsabilităţi, care pot duce la instalarea sentimentului de vinovăţie sau ruşine pentru activităţile în care s-a angajat sau nu s-a angajat.

Vârsta școlară: vârsta de 6-12 ani

  • Conflictul: hărnicie vs. inferioritate
  • Dacă este rezolvat, virtutea este competența
  • Culminarea la bătrânețe: Smerenia, acceptarea cursului vieții și a speranțelor neîndeplinite

Străduinţă (hărnicie) versus inferioritate corespunde perioadei 6 -12 ani şi presupune, după Erikson, manifestarea nevoii de a produce lucruri. Coincide cu perioada dezvoltării semnificative a abilităţilor intelectuale ce vor fi evaluate prin note. Modul în care activează copilul se extinde semnificativ, la fel ca şi influenţele cu care are de-a face, crescând cele ale profesorilor şi colegilor, şi scăzând cele ale părinţilor. Succesul şcolar şi etichetarea pozitivă a părinţilor şi profesorilor vor aduce sentimentul de încredere în capacităţile proprii, deci o imagine de sine pozitivă, iar eşecul şi etichetarea negativă vor conduce la sentimente de ineficienţă şi incompetenţă, şi de aici la o imagine de sine negativă.

Adolescența: vârsta de 12-19 ani

  • Conflict: identitate vs. confuzie
  • Dacă este rezolvat, virtutea este fidelitatea
  • Culminarea la vârsta înaintată: Sentimentul complexității vieții, îmbinarea percepției senzoriale, logice și estetice

Identitate versus confuzie de identitate este stadiul cuprins între 12-18 ani, aşadar domină perioada adolescenţei. Frământările aferente sunt legate de încercarea identificării locului propriei persoane pe harta vieţii.

În această perioadă, adolescenţii îşi orientează întregul comportament spre identificarea răspunsului la întrebarea “cine sunt”. Aici Erikson sublinia faptul că în confruntarea cu o mare diversitate de roluri (vocaţionale, în dragoste şi prietenii) şi cu modurile de a le obţine, adolescenţii trebuie sfătuiţi, dar lăsaţi liberi să exploreze şi să-şi găsească identitatea. Erikson accentua faptul că adolescentul resimte diferite dorinţe de a se implica în diverse activităţi de bună voie, dar, în acelaşi timp el este foarte speriat atunci când este forţat în efectuarea activităţilor în care ar putea fi expus ridicolului sau îndoielii de sine.

Este vorba despre un paradox, şi anume, că un tânăr ar prefera să acţioneze ruşinos în ochii adulţilor, din libera decizie, decât să fie forţat în activităţi ce ar putea fi considerate ruşinoase de către el sau de către cei ca el. Astfel, tânărul se va opune violent la toate limitările “pedante” ale imaginii de sine şi va fi gata să-şi rezolve cu acuzaţii spuse cu voce tare toată vina pe care o resimte în legătură cu excesiva sa ambiţie. O identitate impusă sau neîncercarea mai multor roluri spre care nutresc pot lesne conduce la confuzia identitară sau la o imagine de sine deformată.

Vârsta adultă tânără: vârsta de 20-25 ani

  • Conflict: intimitate vs. izolare
  • Dacă este rezolvat, virtutea este dragostea
  • Culminarea în vârsta înaintată: Sentimentul complexității relațiilor, valoarea tandreții și iubirii libere

Intimitatea ca expresie a maturizării sexuale versus izolarea este stadiul şase, care se dezvoltă în perioada tinereţii. Intimitatea se revarsă în prietenii, dragoste, simpatii, ş.a. În această perioadă apare fenomenul de individualizare ce se constituie progresiv, în directă legătură cu structurarea conştiinţei de sine şi are ca efect dobândirea identităţii proprii fiecărei persoane.

În perioada tinereţii, individualizarea se obţine prin realizarea pregătirii şcolare şi profesionale, prin conflicte de rol şi statut, conflicte ce sunt legate de alegerea viitorului statut profesional şi rolurilor legate de el, cât şi de organizarea identităţii profesionale. Aceste conflicte interioare care însoţesc delimitarea din ce în ce mai clară a identităţii personale şi autonomizarea individului, sunt conflicte motivaţionale.

Individualizarea se exprimă în constituirea celor trei euri – eul fizic, eul social şi eul spiritual. Individualizarea fizică sau constituirea eu-lui fizic reprezintă procesul prin care se dobândeşte identitatea fizică. Elementele componente ale acestui eu apar încă din preşcolaritate, dar acum are loc definitivarea acestuia prin asimilarea noii scheme corporale rezultată din creşterea fizică şi maturizarea sexuală.

În ceea ce priveşte individualizarea socială sau constituirea eu-lui social (denumită şi individualizare relaţională) aceasta se petrece printr-un proces de dobândire a identităţii sociale. Eul social încorporează diversele statute ale persoanei (elev, coleg, fiu, prieten) şi rolurile care decurg din ele. Prin intermediul acestora, individul uman se poziţionează în câmpul relaţiilor sociale. Eul social este totodată depozitarul prestigiului, recunoaşterii şi consideraţiei de care se bucură persoana în mediul său şi îi conferă acesteia o identitate anume.

Individualizarea intelectuală, sau altfel spus, construirea eu-lui spiritual este procesul prin care se construieşte identitatea spirituală, ca expresie a valorilor şi trăirilor personale, a emoţiilor şi dorinţelor, a structurilor motivaţionale proprii şi a proceselor intelectuale. Părerile personale încep să fie susţinute şi argumentate căpătând adesea o validare de generaţie. Creşte interesul pentru probleme abstracte şi de sinteză şi pentru tot ceea ce este nou. Actorul social tânăr trece de la evaluarea impulsiv-critică şi pregnant negativistă specifică aşa-numitei crize de originalitate, la evaluări constructive. Originalitatea se manifestă acum în punctele de vedere personale pe care le formulează şi care sunt susţinute mai argumentat şi mai puţin agresiv.

Vârsta adultă mijlocie: vârsta de 26-64 ani

  • Conflictul: generativitate vs. stagnare
  • Dacă este rezolvat, virtutea este grija
  • Culminarea în vârstă înaintată: Caritas (îngrijirea altora) și agape (empatie și grijă)

În stadiul şapte se dezvoltă opoziţia dintre atitudinile expansive altruiste şi egoism.

În această perioadă, accentul se pune pe nevoia adultului de a fi productiv, de a se afirma pe plan profesional, dar și familial prin dorința de a avea copii. Este perioada în care simte nevoia de a împărtăși celorlalți experiența acumulată. În cazul în care aceste nevoi nu sunt satisfăcute, nu are cu cine să împărtășească cunoștințele acumulate, nu are un mediu în care se poate manifesta, adultul trece prin criza stagnării, moment în care evoluția sa se oprește, centrându-se mai mult pe preocupările față de sine.

Vârsta senectuții: peste 65 de ani

  • Conflictul: integritate vs. disperare
  • Dacă este rezolvat, virtutea este înțelepciunea
  • Culminare la vârstă înaintată: identitate existențială, un sentiment de integritate suficient de puternic pentru a rezista dezintegrării fizice.

În stadiul opt, al bătrâneţii, se trăieşte sentimentul realizării versus disperarea sau amărăciunea faţă de şansele ratate.

Este etapa în care persoana începe să-și evalueze realizările de pe parcursul vieții. În cazul în care există o mulțumire vis-a-vis de tot ce a întreprins, respectivul trăiește sentimentul de satisfacție pentru propria viață și acceptă apropierea sfârșitului, atingându-se în acest fel integritatea psihică.

Erikson spunea: „Așa cum un copil nu se teme de viață, nici un adult echilibrat nu se va teme de moarte”.

Alfred Adler (3) – ordinea nașterii și influența ei în formarea personalității

Alfred Adler postula faptul că ordinea nașterii reprezintă una din influențele sociale majore în copilărie, care contribuie la determinarea stilului de viață.

a) Primul născut

Acest copil se află într-o situație avantajoasă, pentru că, de regulă, părinții sunt foarte fericiți și acordă copilului mult timp și atenție. Are o existență fericită și sigură până la apariția următorului copil, care reprezintă un șoc pentru el. Acum, el nu mai este în centrul atenției părinților și de aceea primul născut va încerca să recapete poziția pierdută. Copilul răsfățat va simți o pierdere și mai mare. Extensiunea pierderii depinde și de vârsta la care i se naște un nou frate. Observațiile clinice au arătat că, cu cât primul născut este mai mare, cu atât mai puțin va fi el deranjat de apariția fratelui. La 8 ani suportă mult mai bine acest șoc decât la 2 ani.

Lupta primului născut pentru supremație este oricum pierdută, dar cu toate acestea, copilul luptă pentru ea. El poate dezvolta tulburări de comportament, poate manifesta comportamente distructive față de obiecte sau persoane, poate deveni încăpățânat, enuretic, poate refuza să mănânce sau să se culce.

Părinții reacționează la acest comportament, și oricum armele lor sunt mai puternice decât ale copilului. Copilul va interpreta pedepsele ca o dovadă în plus a schimbării poziției sale în familie și adesea va ajunge să-și urască fratele.

Adler subliniază că primul născut este adesea orientat spre trecut, are nostalgii și atitudine pesimistă față de viitor. Deoarece a conștientizat însemnătatea puterii, ei rămân conștienți de această însemnătate pe tot parcursul vieții. Ei își exercită adesea puterea asupra fraților lor mai mici. În același timp, părinții așteaptă mai mult de la ei. Ca rezultat al acestei situații, primul născut va fi interesat în menținerea ordinii și autorității, va fi un bun organizator și va fi conștiincios în promovarea unei atitudini conservatoare. În același timp, va trăi sentimente de insecuritate și ostilitate față de ceilalți.

b) Al doilea copil

Acesta nu va resimți niciodată că a pierdut poziția unică de putere pe care o resimte primul născut. Chiar dacă mai apare un copil, al doilea născut nu va trăi același  sentiment puternic de detronare ca primul născut.

Mai mult, părinții au suferit o schimbare atitudinală – pentru că al doilea născut nu mai reprezintă o noutate ca primul, ei se vor comporta mai relaxat față de al doilea copil.

Al doilea născut nu mai este singur, ci are modelul fratelui său cu care să se identifice și cu care să concureze.

Competiția cu fratele mai mare stimulează adesea, ducând la o dezvoltare psihologică mai rapidă a celui de-al doilea copil (sub aspectul limbajului și a dezvoltării psiho-motorii). Astfel, de pildă, în mod frecvent, al doilea copil învață să vorbească mai devreme decât primul născut.

Neavând experiența puterii, al doilea copil nu este atât de preocupat de ea ca primul și are o viziune mai optimistă asupra viitorului. Este ambițios și competitiv.

c) Copilul cel mai mic (Prâslea)

Ultimul născut nu va trăi niciodată șocul detronării și el adesea devine jucăria întregii familii, mai ales atunci când frații sunt mult mai mari. Este animat de dorința de a-și depăși frații și adesea are performanțe ieșite din comun în diverse domenii de activitate.

Există însă și un pericol, dacă ultimul născut e prea răsfățat de restul familiei, este posibil ca acesta să nu realizeze nimic. În astfel de cazuri, subiectul ajuns la vârsta adultă poate conserva sentimentele de neajutorare și dependență din copilărie.

Neobișnuit să lupte și fiind ,,dus în spate de ceilalți”, mezinul va putea avea dificultăți de adaptare la vârsta adultă.

d) Copilul unic

Este primul născut, care nu-și pierde niciodată supremația și puterea (oricum, nu în copilărie). Continuă să fie centrul atenției părinților și, petrecând mult timp în compania adulților, se va maturiza foarte repede.

Va trăi un șoc psihic când va constata că la școală nu mai este centrul atenției tuturor. Copilul unic nu a învățat nici să împartă ceva, nici să lupte pentru poziția lui de supremație.

În cazul în care abilitățile sale nu sunt suficiente pentru a-i atrage recunoașterea și atenția celorlalți, subiectul va fi profund dezamăgit.

Sursa: Introducere în psihologie de Russell A. Dewey, www.scientia.ro

Alfred Adler (2) – depășirea complexului de inferioritate

Adler a subliniat că indivizii compensează adesea pentru lucruri care i-au făcut să se simtă insuficienți în copilărie. Ei se străduiesc să depășească aceste „inferiorități resimțite”. Rezultatul este un stil distinct al vieții, o modalitate caracteristică de a interacționa cu ceilalți, pe baza a ceea ce a lucrat în copilărie.

Alfred Adler a fost un școlar dificil. Era stângaci, modest și lua note mici. A rămas corigent la matematică în școala secundară și a trebuit să repete o clasă. Adler și-a auzit profesorul cum îi sfătuia tatăl să-l scoată de la școală și să-l bage ucenic la un cizmar. Cu toate acestea, tatăl său l-a încurajat să continue școala și să-și dubleze eforturile. Tânărul Alfred s-a străduit să-și remedieze situația școlară, studiind cu asiduitate la matematică.

După ceva timp, profesorul a scris o problemă de matematică pe tablă, pe care niciun elev, nici profesorul însuși n-au putut-o rezolva. Adler s-a ridicat brusc și a spus: „Pot eu să rezolv problema”.

Neluând în seamă observația sarcastică a profesorului, „Desigur, dacă nimeni altcineva nu poate, cu siguranță vei putea tu”, a mers la tablă și, în mijlocul râsetelor colegilor de clasă, a rezolvat problema. Din acel moment, el a fost cel mai bun elev din clasă la matematică.

Această experienţă ilustrează un alt concept adlerian: compensarea ca răspuns la sentimentele de inferioritate.

Adler credea că orice om are uneori sentimente de inferioritate. Aceasta este o parte universală a experienței umane. Modul în care reacționăm la sentimentele de inferioritate ne poate ajusta devenirea personală.

Poți să fii învins și să renunți la speranță sau poți riposta sau schimba ceea ce faci, depășind dificultățile. Compensarea, în teoria adleriană, este forța de a reacționa împotriva dificultății sau greutății, prin riposta sau dezvoltarea unor tactici noi, în loc de a te lăsa pradă disperării și îndoielii.

O persoană care compensează ceea ce numea Adler inferioritatea resimțită (situațiile care te fac să te simți inferior) este o persoană care face ajustări pentru a excela. Acest lucru poate însemna să te străduiești mai mult, în ciuda eșecurilor inițiale sau să lucrezi cu dificultățile pentru a găsi un alt mod de a reuși.

Adler credea că fiecare personalitate este rezultatul auto-formării (una dintre aserțiunile sale distinctive). Auto-formarea înseamnă modelarea evoluției comportamentului tău sau a personalității tale, pe baza a ceea ce funcționează pentru tine pentru a preveni sentimentele de inferioritate sau a obține sentimente mai pozitive.

Adler a spus ca oamenii se străduiesc continuu să treacă de la o situație de „minus net” la „plus net”. Căutăm ceea ce ne protejează, ceea ce ne face fericiți sau ceea ce îi satisface pe oamenii care contează pentru noi.

Observăm ceea ce ne face să ne simțim inferiori sau competenți, apoi punem acele lecții în practică. Facem tot ce putem pentru a ne face viața mai bună. Încercăm să ne eliminăm slăbiciunile și să ne sporim puterea.

Adler a observat că oamenii compensează uneori în mod excesiv sentimentele de inferioritate, mergând la extreme în încercarea lor de a triumfa asupra adversității.

Supra-compensarea creează uneori probleme. Ea este (prin definiție) destul de extremă: întreaga viață a unei persoane se poate roti în jurul supra-compensării generate de un anumit sentiment de nesiguranță din copilărie, cum ar fi faptul de a fi fost sărac. Cu toate acestea, în unele cazuri, acest lucru duce la realizări importante.

La subiecții care au tendința de a supra-compensa complexul de inferioritate, se manifestă complexul de superioritate (opinie exagerată cu privire la calitățile și realizările personale).

În acest caz, pot apărea trei variante:

  • individul se simte superior, dar nu manifestă tendințe de a-și demonstra superioritatea,
  • individul manifestă tendința de a-și demonstra superioritatea și obține performanțe înalte,
  • individul este lăudăros, vanitos, egocentric și are tendința de a-i denigra pe ceilalți.

Sursa: Introducere în psihologie de Russell A. Dewey, www.scientia.ro

Alfred Adler (1) – sentiment de inferioritate vs. complex de inferioritate

Adler a fost interesat de influențele sociale asupra personalității, iar accentul său a fost pus pe influența copilăriei și a familiei. Adler credea că personalitatea unei persoane era influențată de sentimentele de inferioritate din copilărie și de modul în care aceasta le-a răspuns.

Adler a explicat că există o diferență importantă între sentimentele de inferioritate, care sunt universale și servesc ca o forță motivantă pozitivă, și complexele de inferioritate, care sunt relativ rare și tind să paralizeze oamenii mai degrabă decât să-i motiveze.

Sentimentul de inferioritate este specific tuturor oamenilor și nu reprezintă un semn de slăbiciune.

Sentimentele de inferioritate încep în copilărie și continuă să apară din când în când pe tot parcursul vieții. Ele apar atunci când altul face ceva mai bine decât tine, te critică, se manifestă în mod autoritar față de tine, te rănește, sau are un altfel de avantaj asupra ta.

Adler credea că sentimentele de inferioritate sunt normale și universale în copilărie, pentru că toți oamenii încep prin a fi mici și ineficienți. Experiența inferiorității nu este genetic determinată, ci este un rezultat al acțiunii mediului înconjurător, care este același pentru toți copiii: dependența și neajutorarea în fața adulților. De sentimentele de inferioritate nu se poate scăpa, iar ele au chiar un caracter necesar pentru că reprezintă o forță motivatorie pentru evoluția ființei umane.

Cei mai mulți oameni răspund prin dezvoltarea unor abilități care îi fac să se simtă mai puternici și mai eficienți. Alții dezvoltă modele de dependență sau de auto-limitare, care le provoacă necazuri sau care le fac rău altora.

Atunci când copilul nu reușește să compenseze sentimentele de inferioritate, acestea se intensifică și produc ceea ce Adler numea COMPLEX DE INFERIORITATE, definit ca: „incapacitatea de a-și rezolva problemele de viață’.

Adler a folosit termenul de complex în mod diferit de Jung. Pentru Jung, un complex era o temă încărcată emoțional din autobiografia persoanei. Pentru Adler, un complex era un model supărător de comportament. De obicei, el implica relația unei persoane cu ceilalți: un model de comportament social.

Spre deosebire de sentimentele de inferioritate, care motivează oamenii pentru a le depăși și compensa, complexul de inferioritate nu motivează oamenii; îi paralizează. Persoanele cu un complex de inferioritate sunt convinse că sunt lipsite de valoare sau că nu vor evolua, așa că ele nu reușesc să ia măsuri pentru a se îmbunătăți.

Sursele complexului de inferioritate sunt: inferioritatea organică, răsfățul și neglijarea.

  • Inferioritatea organică – un copil slăbuț poate lucra mult pe plan fizic, dezvoltând abilități sportive – vezi Demostene, Roosevelt.
  • Răsfățul -unui copil răsfățat i se satisfac toate dorințele și este în centrul atenției acasă. Astfel, acesta dezvoltă ideea că este cea mai importantă persoană din lume. Un astfel de copil va suferi un șoc la intrarea în colectivitate, șoc pentru care nu este pregătit. Copilul răsfățat are sentimente sociale slab dezvoltate și este nerăbdător cu ceilalți. Acesta nu este capabil să aștepte pentru ca dorințele sale să fie satisfăcute, nu este capabil să depășească dificultățile și să se adapteze la ceilalți. Când sunt confruntați cu obstacole, aceștia ajung să considere că lipsa lor de abilitate este de vină pentru insuccesul lor, trăind astfel un complex de inferioritate.
  • Neglijarea – copilul neglijat trăiește într-un mediu ostil, fără dragoste și securitate, ceea ce duce la apariția sentimentelor lipsei valorii personale, sentimente de ostilitate față de lume și sentimente de neîncredere.

Adler a simțit că oamenii își arată orientarea generală a personalității în mai multe moduri, formând un întreg consecvent. O persoană care suferă de un complex de inferioritate o va arăta în expresia feței, tonul vocii, postură, alegerea îmbrăcămintei și alegerea activităților. O persoană cu un complex de inferioritate este probabil să evite provocările, deoarece e sigură că va eșua. Ea va interpreta dificultățile ca fiind datorate propriilor neajunsuri, care se presupune că sunt omniprezente.

Sursa: Introducere în psihologie de Russell A. Dewey, www.scientia.ro

Bias-uri cognitive produse de excesul de informații

Deși realitatea este diferită de ceea ce percepem, efectele iluziei persistă asupra noastră, fie că înțelegem sau nu că suntem victimele unei erori. Bias-urile cognitive funcționează după un principiu similar.

Ce sunt bias-urile cognitive?

  • Reflexe firești ale mentalului uman de a simplifica actele de procesare a informației.
  • Erori subconștiente și involuntare, care împiedică înțelegerea nealterată a realității.
  • Erori mentale, consistente și predictibile, cauzate de strategiile simplificate de procesare a informației.

O primă categorie de bias-uri cognitive este cea produsă de excesul de informații. Pentru că există prea multă informație, nu avem altă variantă decât să o sortăm. Creierul nostru folosește câteva trucuri simple pentru a alege bucățile de informație care sunt cel mai probabil să ne fie utile.

Remarcăm lucrurile care există deja în memoria noastră sau care se repetă des

Euristica disponibilității

  • operează cu prezumția că, dacă ceva poate fi reamintit ușor, înseamnă că este important sau mai important decât soluțiile alternative pe care nu ni le amintim așa ușor.
  • astfel, oamenii tind să cântărească mai mult informațiile recente în judecățile lor, ceea ce înseamnă că opiniile lor sunt biasate de ultimele știri

Biasul de atenție

  • percepția și gândirea sunt afectate de gândurile recurente
  • se asociază cu anxietate, depresie și adicții (de tutun, alcool)

Efectul adevărului iluzoriu/efectul validității

  • după o expunere repetată, avem tendința să considerăm că o informație este adevărată sau falsă, în funcție de lucrurile care ne-au fost repetate
  • familiaritatea depășește raționalitatea
  • acest bias își găsește aplicabilitatea în campaniile electorale, propagandă și publicitate

Iluzia frecvenței – fenomenul Baader-Meinhof

  • explică de ce oamenii care tocmai învață ceva nou sau care au observat ceva nou, încep să vadă lucrul respectiv peste tot.
  • dacă tocmai ai văzut un film despre rechini, o să recunoști cuvântul „rechin” peste tot. Dacă înainte tindeai să-l uiți ușor, acum cuvântul va rămâne în memorie.

Golul empatic rece-cald

  • un bias cognitiv în care oamenii subestimează influența motivațiilor viscerale asupra atitudinilor, preferințelor și comportamentelor.
  • înțelegerea umană este dependentă de starea interioară. Dacă ești furios, vei avea dificultăți de a înțelege ce înseamnă să fii calm.

Acest bias poate fi analizat în funcție de direcția sa:

  • De la cald la rece: oamenii aflați sub influența factorilor viscerali nu realizează cât de mult le sunt influențate preferințele și comportamentul de starea curentă; consideră că acestea le sunt preferințele generale și pe termen lung
  • De la rece la cald: oamenii într-o stare calmă au dificultăți în a se imagina nervoși și tind să minimalizeze puterea motivațională a impulsurilor viscerale. Acest fapt îi face să fie surprinși atunci când se manifestă, inevitabil, forțele viscerale

Biasul omisiunii

  • exprimă tendința de a judeca acțiunile rele ca fiind mai grave și mai puțin morale decât inacțiunile, pentru că acțiunile sunt mai evidente decât inacțiunile.

Se evidențiază lucrurile bizare, amuzante, cu impact vizual sau cu formă antropomorfică

Avem tendința să ignorăm ori să sărim peste informația obișnuită sau așteptată.

Efectul bizarului reflectă tendința de a ne aminti mai bine materialul ciudat decât cel comun

Efectul superiorității imaginii – ne reamintim mai ușor fotografii sau imagini decât cuvinte

Efectul relevanței pentru sine – tendința oamenilor de a-și reaminti mai ușor informațiile care au legătură cu propria lor persoană sau în care sunt implicați în vreun fel

Efectul izolării

  • dintr-o listă de mai mulți stimuli omogeni, tindem să ne amintim stimulul care este diferit de ceilalți

Biasul negativității

  • lucrurile negative (gânduri, emoții sau interacțiuni sociale neplăcute, evenimente traumatice) au un efect mai puternic asupra stării psihice a unei persoane decât lucrurile pozitive sau neutre, chiar dacă intensitatea lor este aceeași.
  • cu alte cuvinte, ceva foarte pozitiv va avea un impact mai scăzut asupra unei persoane decât ceva negativ.
  • acest bias se regăsește în modul de formare a impresiilor, în evaluările generale, atenție, învățare, memorie, luarea deciziilor și asumarea riscului.

Observăm când ceva se schimbă. Cântărim semnificația noii valori în funcție de sensul schimbării

În general, avem tendința să cântărim semnificația noii valori în funcție de sensul schimbării (pozitiv sau negativ) și nu reevaluăm valoarea de sine stătător. Se aplică și atunci când comparăm două lucruri similare.

Ancorarea

  • descrie tendința umană comună de a ne baza prea mult pe prima informație oferită (ancora) atunci când luăm decizii.
  • odată ce a fost stabilită o ancoră, celelalte judecăți se fac prin raportare la aceasta și astfel se formează biasul – în jurul ancorei.
  • după ce a fost stabilită o ancoră, oamenii ajustează în jurul ei pentru a afla răspunsul final, iar acesta va avea o valoare mai aproape de ancoră decât dacă ancora nu ar fi existat.

Efectul cadrului

  • efectul de formulare în termeni diferiţi (framing) a două alternative identice din punct de vedere al valorii aşteptate înclină diferit preferinţele subiecţilor în funcţie de formularea alternativelor.
  • în conformitate cu teoria propusă de Tversky şi Kahneman, oamenii reacționează diferit față de o alegere anume, în funcție de modul în care este prezentată: ca o pierdere sau ca un câștig. Oamenii tind să evite riscul atunci când este prezentat un cadru pozitiv, dar caută și aleg riscurile când este prezentat un cadru negativ.

Biasul conservatorismului

  • se referă la modul de procesare a informațiilor și tendința de a nu ne revizui suficient credințele atunci când suntem confruntați cu dovezi noi.
  • oamenii supraevaluează cunoștințele de bază și subestimează dovezile cu caracter de noutate.

Biasul distincțiilor

  • reflectă tendința umană de a aprecia două opțiuni ca fiind mult mai diferite atunci când le analizezi simultan decât atunci când le analizezi separat.

Suntem atrași de detaliile care confirmă propriile noastre credințe
ȘI COROLARUL: TINDEM SĂ IGNORĂM ELEMENTELE CARE NE CONTRAZIC CREDINȚELE

Biasul confirmării (intitulat și auto-împlinirea profeției)

  • este tendința de a căuta, interpreta, favoriza și reaminti informațiile care ne confirmă credințele și ipotezele preexistente. Este o eroare sistematică în gândirea inductivă.

Biasul congruenței

  • este similar biasului confirmării și se manifestă datorită încrederii exagerate pe care oamenii o au în testarea directă a unei ipoteze și neglijarea testării indirecte.

Biasul de suport al alegerii sau raționalizarea post-achiziție – exprimă tendința de a atribui retroactiv atribute pozitive acelei opțiuni care a fost selectată.

Percepția selectivă – tendința de a nu observa și de a uita mai repede stimulii care cauzează disconfort emoțional și contrazic credințele noastre.

Efectul așteptărilor observatorului (efectul experimentatorului sau observatorului sau biasul așteptărilor) – biasul cognitiv al cercetătorului tinde să influențeze în mod inconștient participanții la experiment.

Efectul struțului – în economia comportamentală, reprezintă încercarea investitorilor de a evita informațiile și situațiile financiare riscante, pretinzând că nu există.

Validarea subiectivă (efectul validării personale) – bias cognitiv prin care o persoană consideră că o afirmație este corectă în funcție de înțelesul sau semnificația personală pe care o atribuie.

Observăm greșelile ALTORA mai ușor decât le observăm pe ale noastre

Pata oarbă a biasului – avem capacitatea de a recunoaște impactul bias-urilor asupra judecății celorlalți, dar nu asupra propriei judecăți.

Realismul naiv – tendința umană de a crede că fiecare vede lumea din jur în mod obiectiv, iar oamenii care nu sunt de acord cu noi sunt ori neinformați, ori iraționali, ori biasați.

Cinismul naiv – oamenii se așteaptă ca în ceilalți să existe mai mult bias egocentric decât este cazul – adică tendința de a se baza prea mult pe perspectiva proprie și de a avea o opinie mai bună despre sine decât este în realitate.

Lumea este așa cum o privești

Un maestru înțelept avea patru discipoli care îi depășeau pe ceilalți. Într-o zi, cei cinci s-au întâlnit, iar maestrul i-a vorbit primului discipol:
– Spune-mi, ce vezi tu, atunci când privești lumea?
– Văd cruzime. Planeta este violentată. Lumea se ascunde de adevăr. Peste tot sunt aruncate materiale contaminate. Pulberi otrăvitoare și ploi acide cad din ceruri. Junglele sunt distruse și este distrus și stratul de ozon. Există atâta ignoranță și egoism. Lumea are nevoie de o corecție radicală.
Maestrul i-a răspuns:
– Ai dreptate, îți voi da numele de Corecție, fiindcă tu, prin modul de a privi lucrurile, te-ai angajat într-o lume plină de nevoi.
Maestrul i-a adresat aceeași întrebare celui de-al doilea discipol:
– Spune-mi, tu ce vezi, atunci când privești lumea?
Cel de-al doilea discipol i-a răspuns:
– Maestre, eu văd deșertăciune. Nu se poate face nimic pentru a schimba condițiile din lume, deși unii regretă și cer schimbare. Cu toate acestea, lumea este condamnată de acțiunile oamenilor. Științele ne învață că s-au născut prea mulți oameni, a fost făcută deja prea multă distrugere, se alocă prea puțini bani științei pentru a putea ajuta în mod corespunzător și există prea puțină grijă față de etică și valoare. Criminalitatea se extinde, iar familiile se destramă. Legea este o cauză pierdută.
– Și tu ai dreptate, îți voi da numele de Justițiar, pentru indignarea ta față de o lume coruptă, dincolo de orice posibilitate de îndreptare, în timp ce suferința inimii tale este durerea. Vei ajunge cunoscut pentru cuvintele tale, iar lucrarea ta îți va exprima tristețea inimii.
Maestrul și-a întors privirea către cel de-al treilea discipol al său.
– Iar tu ce vezi?
– Eu văd o lume care are nevoie de restabilirea legii. Eu nu cred că speranța este pierdută. Eu sunt încurajat de cuvintele fraților mei, fiindcă și ei recunosc nevoia de schimbare. Simt, cu convingere, dorința de schimbare a omenirii. O cârmuire bună este conducerea de către oameni și pentru oameni. Schimbarea se poate realiza prin aplicarea legii și o guvernare înțeleaptă. Masele vor urma acțiunile corecte și atitudinea justă a cârmuitorilor lor. Factorul schimbării există, iar el este reprezentat de lege și cei de la cârmuire.
– Și tu ai dreptate. Te voi numi Cârmuitorul, deoarece cuvintele tale îți plăsmuiesc percepțiile și devin lecțiile pe care le predai altora. De aceea, tu te vei angaja într-o activitate legată de lege și ordine, prin cârmuire.
În cele din urmă, maestrul i-a adresat aceeași întrebare celui de-al patrulea discipol:
– Iar tu, ce vezi?
– Maestre, eu nu văd decât miracole. Viața e un miracol. Îl văd pe Dumnezeu în întreaga Creație. Simt frumusețea Iubirii în parfumul florilor, în zâmbetul unui copil, în pasiunea îndrăgostiților și în strălucirea stelelor. Când privesc lumea, misterele ei se dezvăluie. Fiecare își dezvăluie frumusețea cu venerație și reverență. Știu că toate lucrurile sunt bune și că fiecare dintre ele exprimă binele propriu, așa cum știu să facă cel mai bine pentru momentul respectiv. Știu că ceea ce spun frații mei se referă la iluzie, fiindcă doar eternitatea este reală. Nu le voi da putere gândurilor despre lipsuri, limitare sau nevoie, fiindcă ceea ce ne trebuie se află aici, dar trebuie descoperit, recunoscut și acceptat de către fiecare dintre noi. Nu doresc altceva decât să-i dăruiesc lumii înfățișarea care mi s-a dezvăluit mie. Prin acești ochi, cu simțurile mele modeste, inima mea bate mai repede când sunt martorul splendorii vieții.
Maestrul a zâmbit, înainte de a grăi:
– Iar ție, discipolul meu cel ales îți voi da numele Adevăr, pentru viziunea ta asupra adevărului, iar răsplata acestuia este realitatea care ți se relevă. Tu vei merge printre oameni ca să-i înveți, inspirat fiind de ceea ce vezi, fiindcă așa percepi tu lumea și toate posibilitățile se află în această pace. Tu vei fi cunoscut de către toți oamenii, după aceste veșminte ale păcii și seninătății.
Maestrul, adresându-se tuturor, a adăugat aceste cuvinte:
– Fiecare dintre voi este binecuvântat cu propria-i viziune. Lumea vi se va revela, exact așa cum o priviți! Veți cunoaște lumea prin intermediul viziunii voastre asupra ei. Pentru fiecare dintre voi, realitatea va lua forma viziunii voastre. Veți trăi viața conform propriei percepții asupra ei!

Sursa aici

Împacă-te cu tine însuți

Atunci vestala glăsui din nou și spuse:

„Vorbește-ne despre Rațiune și despre Pasiuni”.

Iar el răspunse:

„Sufletul vostru e adesea un câmp de luptă pe care rațiunea și judecata voastră se înfruntă cu poftele și cu dorințele.

O, de-aș putea să fiu eu acela care să vă împace cu voi înșivă, și de-aș putea preface vrajba și înverșunarea într-o îmbrățișare și o melodie.

Dar nu-mi este cu putință dacă voi nu vă împăcați cu voi înșivă și nu iubiți ființa voastră cu totul.

Căci rațiunea și simțirea sunt catargul și pânza sufletului vostru călător.

Iar dacă pânza ori catargul vi se frâng, atuncea veți pluti-n derivă sau veți rămâne prizonieri în largul mării.

Căci rațiunea singură este o forță care vă mărginește, iar pasiunea ce nu-i ținută-n frâu e-o flacără care se mistuie pe sine.

Lăsați deci sufletul să vă înalțe rațiunea până pe culmile simțirii; să se prefacă-n cântec;

Și fie ca tot sufletul să vă îndrume pasiunea cu măsură pentru ca ea să poată renaște-n fiecare zi, precum pasărea Phoenix care se ridică din propria-i cenușă.

Aș vrea ca rațiunea și simțirea să le îmbrățișați ca pe doi oaspeți dragi în casa voastră.

Firește, nu veți cinsti un oaspete mai mult decât pe celălalt; căci cel care e mai atent cu unul va pierde dragostea și încrederea celui de-al doilea.

Printre dealuri, în umbra răcoroasă a plopilor cei albi, primind un zvon de liniște și pace din depărtate câmpuri și livezi, să lăsați inima să spună: „Dumnezeu se odihnește-n rațiune”

Iar când vine furtuna și vântul cel puternic cutremură pădurea și fulgerul și tunetul vestesc măreția cerului – lăsați atuncea inima să spună în înmărmurire: „Dumnezeu e înflăcărarea însăși”.

Și cum voi înșivă sunteți un suflu în sfera lui Dumnezeu și-o frunză în pădurea sa, ar trebui, la rândul vostru, să vă odihniți în rațiune și-n toate cele să fiți flacără-ntrupată.”

după Khalil Gibran