Blog

Cum pregătim copilul pentru mutarea într-o altă țară?

Una dintre cele mai mari îngrijorări pe care le au părinții înainte să se mute într-o altă țară este cum și când să le spună copiilor. Și adulții au propriile sentimente contradictorii legate de plecarea din țara natală și nu le este ușor să ia această decizie, mai ales dacă poată să afecteze viața copiilor. Una dintre cele mai frecvente greșeli este să le spui copiilor în ultimul moment sau, pe de altă parte, să-i spui unui copil de trei ani că urmează să vă mutați peste un an, în condițiile în care copiii la vârsta aceasta înțeleg cu greu noțiunea de timp.

O altă dificultate cu care se confruntă majoritatea părinților este să-i ajute pe copii să spună la revedere și să încheie cu succes un capitol din viața lor. Din nou, cauza sunt sentimentele ambivalente ale părinților și gândul că a evita să spui la revedere va face plecarea și durerea despărțirii mai ușoară. Din nefericire, lucrurile nu stau așa. Pentru a începe cu bine o nouă etapă, este necesară o încheiere adecvată, chiar dacă este dureroasă.

O altă greșeală pe care o pot face părinții este să nu le dea copiilor posibilitatea să vorbească despre ce-i îngrijorează, ce-i sperie sau îi doare. Ca părinte, este foarte dificil să asculți plângerile copiilor, pentru că acestea pot declanșa puternice sentimente de vinovăție. Drept urmare, părinții le spun copiilor că totul o să fie OK, că nu au de ce să se îngrijoreze, și nu ascultă cu atenție ceea ce-i supără pe cei mici. Mai sunt și cazurile în care copiii nu spun nimic pentru a nu-i deranja pe părinți, dar internalizează sentimentele neplăcute și dureroase, ajungând să se retragă în ei și să-și asume, de multe ori, vina.

Dacă simți că-ți este dificil să asculți ceea ce-l afectează pe copilul tău în contextul mutării într-o altă țară, cel mai bun lucru pe care îl poți face este să ceri ajutor. Poate să fie ajutor profesionalizat – un psiholog sau psihoterapeut, ori poate să fie un alt membru al familiei care poate și știe să asculte ce are copilul de spus, creându-i astfel spațiul pentru exprimarea propriilor sentimente și trăiri.

Când îți urmezi dragostea în afara țării

Dificultăți de adaptare într-o nouă țară au, în procent egal, atât persoanele care emigrează cu serviciul, cât și cele care își însoțesc partenerul/a. Cu toate că acestea din urmă au mai mult timp la dispoziție pentru a se adapta la noile realități, sunt persoanele care întâmpină, de fapt, mai multe dificultăți.

Persoana care are deja un serviciu asigurat când se mută într-o nouă țară, are mai multe aspecte organizate și puse la punct: unde să-și petreacă majoritatea orelor din zi, un grup de oameni cu care să interacționeze și o anumită rutină în viață, care îi oferă siguranță. În schimb, oamenii care pleacă din țară în alte condiții, ca de exemplu să-și însoțească partenerul/a, trebuie să-și facă singuri agenda și să-și ocupe timpul în fiecare zi. Trebuie să-și găsească singuri modalitatea de a crea legături sociale și de a se implica în diverse activități, inclusiv de a-și găsi un nou serviciu.

De cele mai multe ori, acestor persoane nu le este ușor, iar uneori le este chiar imposibil, să-și găsească un serviciu similar sau de același nivel, ceea ce le provoacă dificultăți de adaptare și  stări auto-depreciative. Această poziție dificilă a persoanei care abandonează totul și pleacă din țară pentru a-și urma partenerul/a, este de multe ori minimizată. Din afară, pare că nu au niciun motiv să se plângă, au o viață ușoară și oricine ar vrea să fie în locul lor. În realitate, starea lor este mult mai rea – cu stări de anxietate, depresie și pierdere a identității cauzată de expatriere, la care se adaugă și presiunea socială că ar trebui să se simtă, de fapt, minunat că nu trebuie să mai meargă la serviciu. Aceste persoane își doresc cel mai mult să își poată relua serviciul și să înceapă să se simtă din nou bine cu privire la viața de zi cu zi.

Ce trebuie să facă aceste persoane este să se regăsească, să se reinventeze. De multe ori ajung să fie doar un apendice al partenerului/ei sau sfârșesc prin a se simți asfixiate și inutile. Abia când vor reuși să se regăsească pe ele, concentrându-se pe propriile nevoi, interese și lucruri importante în viață, vor putea să se gândească la cum să beneficieze la maximum de experiența din afara țării. Uneori, idealurile, așteptările sau tristețea bine ascunsă sunt lucrurile care blochează procesul de vindecare. Un alt aspect important de care este nevoie să-și reamintească aceste persoane este propria voință și liberul arbitru, de care tind să uite, simțindu-se prizonierii deciziilor luate de alții.

Dacă te confrunți cu astfel de trăiri și simți că nu le poți gestiona, caută ajutor de specialitate. Urmând acest link poți găsi mai multe informații despre caracteristicile și avantajele psihoterapiei online cu specialiști vorbitori de limbă română: https://sinepsis.ro/psihoterapie-online/

Șocul cultural și fazele sale

Mutarea pentru o perioadă mai lungă într-o altă țară implică, inevitabil, un șoc cultural. Șocul cultural se referă la experiența pe care o persoană o trăiește atunci când se mută într-un alt mediu cultural, diferit de cel din țara natală și conține, conform teoriei lui Kalervo Oberg, cel puțin patru faze diferite: luna de miere, negocierea, ajustarea și adaptarea.

Luna de miere este perioada de început – aproximativ câteva săptămâni sau luni – în care diferențele dintre vechea și noua cultură apar într-o lumină romantică. Imediat după ce te muți într-o nouă țară, ești îndrăgostit și fascinat de noua gazdă – îți place mâncarea, obiceiurile locale, ritmul vieții.  Dar oricât de frumoasă ar fi această perioadă, la un moment dat ea se termină.

Și urmează faza de negociere. Aceasta se manifestă cam după 3 luni, în funcție de individ. Diferențele dintre vechea și noua cultură devin evidente și pot crea anxietate. Încântarea de la început lasă loc sentimentelor neplăcute de frustrare și furie, pe măsură ce experimentezi evenimente mai puțin favorabile: bariera lingvistică, accesibilitatea și calitatea hranei, siguranța din mediu sau din trafic. Există și unele dificultăți practice care pot apărea când schimbi mediul vital: schimbarea ritmului circadian, care poate duce la insomnie și oboseală, adaptarea florei intestinale la concentrațiile diferite de bacterii din apă și din hrană, dificultatea de a găsi medicamentele necesare, pentru că numele lor sunt diferite de cele din țara natală.

Cu toate acestea, cea mai importantă schimbare în această perioadă este legată de comunicare. Oamenii care se adaptează la o nouă cultură se simt singuri și au dor de casă pentru că nu sunt încă obișnuiți cu noul mediu și nu întâlnesc persoane cunoscute. Bariera lingvistică poate deveni un obstacol major în crearea de noi relații, mai ales că este important să acorzi atenție și altor aspecte specifice: semnele limbajului corporal, tonul conversațional, nuanțele și obiceiurile lingvistice.

Și studenții care studiază în afară pot dezvolta simptome de singurătate și ineficiență. Efortul de adaptare într-o țară diferită, fără sprijin parental, poate produce anxietate și stres crescut, mai ales dacă diferențele culturale sunt adânci și tiparele de logică și vorbire sunt diferite.

Ajustarea apare după o perioadă de 6-12 luni, când persoana începe să se obișnuiască cu noua cultură și să dezvolte rutine. Ajuns în această etapă, știi la ce să te aștepți în majoritatea situațiilor, iar țara gazdă nu mai pare chiar atât de nouă ca la început. Lucrurile reintră în „normal”, dezvolți abilități de rezolvare de probleme și accepți caracteristicile culturii respective cu o atitudine pozitivă. Mediul începe să capete un sens și se reduc răspunsurile și reacțiile negative.

Faza de ajustare poate avea trei rezultate diferite:

  • Unii oameni nu vor putea să accepte cultura străină și nu se vor putea integra. Ei se vor izola de mediul țării gazdă, pe care o vor percepe ca ostilă și se vor izola mental într-un „ghetou”. Vor considera că singura soluție este revenirea în țara de origine, dar vor avea aceleași probleme de reintegrare și acasă. Din această categorie fac parte aproximativ 60% din expați.
  • Alți oameni se vor integra complet și vor prelua toate părțile culturii gazdă, renunțând complet la identitatea originară. Acest proces se numește asimilare culturală. Persoanele respective vor rămâne definitiv în țara gazdă și reprezintă aproximativ 10% din expatriați.
  • A treia categorie de persoane se va adapta la aspectele pe care le consideră pozitive, dar va păstra ceva propriu și va crea un amestec unic. Acești indivizi nu vor avea probleme la întoarcerea acasă sau relocarea într-o altă țară. Acest grup poate fi considerat cosmopolitan și alcătuiește circa 30% din expați.

Faza de adaptare începe când persoana poate să participe confortabil la cultura gazdă.

În literatura de specialitate se consideră că șocul cultural are trei explicații cauzale de bază: pierderea indiciilor familiare, ruperea comunicării interpersonale și criza de identitate.

Șocul cultural poate avea efecte, intensitate, durată și grade de severitate diferite. El este o sub-categorie a ceea ce se numește șoc de tranziție –  o stare de pierdere și dezorientare cauzată de o schimbare în mediul familial, care necesită adaptare.

Mulți oameni sunt afectați de șocul cultural și de multe ori nu sunt conștienți de cauză. Printre simptomele șocului cultural sau de tranziție se numără: furie, plictiseală, mâncat/băut/fumat compulsiv, dorul de casă și de vechii prieteni, atenție excesivă la curățenie, somn excesiv, sentimente de neajutorare și retragere, impulsivitate, iritabilitate, schimbări dese de dispoziție, reacții fiziologice de stres, gânduri suicidale sau fataliste.

Dacă te confrunți cu astfel de trăiri și simți că nu le poți gestiona, caută ajutor de specialitate. Urmând acest link poți găsi mai multe informații despre caracteristicile și avantajele psihoterapiei online cu specialiști vorbitori de limbă română: https://sinepsis.ro/psihoterapie-online/

Viața departe de casă. Cu ce probleme psihologice se confruntă expații?

Să devii un expatriat, o persoană care își părăsește țara natală și se stabilește în alt loc din lumea aceasta mare, aduce cu sine multe promisiuni, speranțe și așteptări ridicate. Motivele pentru care cei mai mulți oameni aleg să se aventureze în necunoscut și să se mute în altă țară sunt dorința de a-și schimba viața, căutarea de noi oportunități pentru familie și șansa de a vedea lumea. Când iei o astfel de decizie, te gândești că vei trăi viața la maxim. Cele bune sunt foarte bune. Dar și cele rele pot fi foarte rele. Majoritatea oamenilor evită să vorbească despre dificultățile, sacrificiile și pierderile care apar în acest proces. Din păcate, pentru că dacă ar fi recunoscute, ar fi mult mai ușor de depășit.

Când vine vorba de plecarea din țară și expatriere, toată lumea se pricepe și toată lumea are o opinie. Dar, în realitate, există puține lucruri cunoscute despre aspectele psihologice ale expatrierii. Dar, ca și în cazul altor subiecte psihologice, recunoașterea și acceptarea joacă un rol important: este important să știi că nu ești singur, că ceea ce trăiești nu este ciudat și da, se poate face ceva pentru a îmbunătăți lucrurile.

Psihologia expatrierii

Pe lângă problemele psihologice „obișnuite”, expatriații și oamenii din diaspora sunt expuși unor circumstanțe foarte solicitante. Deși consideri în continuare că decizia de a te muta în altă țară a fost una bună, realitatea vieții trăite departe de casă se poate dovedi mai grea decât ai anticipat.

Ca expat, te poți regăsi în următoarele situații:

  • Ai mai puțină încredere în tine pentru că ai făcut schimbări majore în viața ta – ai renunțat la serviciu și la viața ta obișnuită și acum te străduiești să-ți găsești un nou scop și un nou drum în viață;
  • Nu vorbești suficient de bine limba țării în care te afli; trebuie să te obișnuiești cu obiceiurile locale sau, mai rău, trebuie să te acomodezi cu o situație instabilă și nesigură din punct de vedere material;
  • Trebuie să te descurci în contexte noi: acasă, la magazin, în mijloacele de transport, în relație cu instituțiile locale, cu sistemul de sănătate și cel de învățământ etc.

În plus, simți că ai pierdut cu totul rețeaua socială de suport. Poți fi singur ori partenerul poate să lucreze multe ore sau să călătorească frecvent. Simți lipsa familiei și prietenilor de acasă, dar când vorbești cu ei, pare că nu înțeleg foarte bine sau nu sunt foarte interesați de problemele tale. Din punctul lor de vedere, tu îți trăiești visul și nu ar trebui să te plângi de nimic.

Rezultatul este că mulți dintre oamenii plecați în afara țării suferă de unele din următoarele simptome: pierderea încrederii, schimbări de dispoziție, dor de casă, stres, anxietate, tulburări de somn, tulburări alimentare. Sunt foarte comune și problemele relaționale și dependențele de substanțe.

Soluții

Este, într-adevăr, o problemă larg răspândită și serioasă. Ce poți să faci pentru a o rezolva? Din păcate, nu există o pilulă magică, dar există soluții. Pentru început, poți încerca să structurezi anumite aspecte ale vieții tale: să te trezești la oră fixă, să ai un program clar, să îți cauți un serviciu, să studiezi, să te ocupi cu un hobby. Să te implici activ în interacțiuni sociale, să faci sport, să mănânci sănătos și să nu te lași atras în comportamente distructive, precum a mânca prea mult, a bea, a fuma sau a face cumpărături compulsive.

Viața într-o nouă țară necesită schimbări și sacrificii care te pot scoate din zona de confort. Dacă experimentezi stări precum cele descrise mai sus și simți că nu le mai poți gestiona, cel mai bun lucru pe care îl poți face pentru tine este să cauți ajutorul unui psihoterapeut profesionist.

Urmând acest link  poți găsi mai multe informații despre caracteristicile și avantajele psihoterapiei online cu specialiști vorbitori de limbă română: https://sinepsis.ro/psihoterapie-online/

 

Copil, Părinte sau Adult? Stările Eului în analiza tranzacțională

STĂRILE EULUI

O stare a eului poate fi descrisă fenomenologic ca un sistem coerent de emoții, iar operațional, ca un set coerent de tipare de comportament.

Fiecare individ are disponibil un repertoriu limitat de stări ale eului, care nu sunt roluri, ci realități psihologice, și care pot fi clasificate astfel: Părinte, Adult, Copil. Aceste stări sunt extrem de diferite una de alta și adesea contradictorii, dar coexistă în fiecare individ. Stările eului sunt fenomene fiziologice naturale și fiecare are propriile valori vitale pentru organismul uman.

Dorințe – Copil -Id

Valori – Părinte – Superego

Informații – Adult – Ego

 STAREA DE PĂRINTE A EULUI conține și reproduce “înregistrări” de valori și comportamente.

Starea de Părinte a Eului este cea care funcționează ca un “magnetofon” – înregistrează o mare cantitate de informații și apoi le reproduce: cuvinte, gesturi, mimică, intonații, judecăți, valori, moduri de comportament, de acțiune ale persoanelor care domină în anumite momente, generând ulterior norme despre oameni sau lucruri.

Cea mai mare parte a acestor informații se înregistrează în copilărie și în adolescență, apoi tinerii încep să le reproducă, imitându-i pe cei mari, iar mai târziu Starea de Părinte va reproduce înregistrările respective, cu o acuratețe mai mare sau mai mică.

Părintele nostru înregistrează în aceeași măsură comportamentele părinților noștri, ale fraților, surorilor, prietenilor, profesorilor, șefilor, “eroilor” de orice fel.

Părintele are două funcții principale. Îi permite adultului să fie un părinte eficient pentru proprii săi copii reali și automatizează o serie de răspunsuri, economisind astfel timp și energie pentru Adult. Se manifestă în două forme: directă, ca stare a eului și indirectă, ca influență. Când este activată în mod direct, persoana reacționează așa cum făceau părinții săi și devine unul dintre ei. Când este o influență indirectă, persoana se adaptează cerințelor părinților săi și răspunde în felul în care ar fi vrut ei să răspundă.

Starea Eului de Părinte are două aspecte: Părinte normativ și Părinte binevoitor.

Părinte normativ: dictează, conduce, impune, emite principii, protejează, judecă, critică, devalorizează, agresează. Părintele normativ conține regulile, opiniile, valorile, prejudecățile, modelele de comportament autoritare.

Aspect pozitiv al Părintelui Normativ: dă instrucțiuni și dictează normele în relațiile de zi cu zi.

Aspect negativ al Părintelui Normativ: critică, devalorizează, persecută.

Exemple de comportamente și prejudecăți ale Părintelui Normativ: îi judecă pe cei din jur, insultă, calomniază, vorbește de rău, depreciază, folosește o voce autoritară în prezența copiilor, amenință cu degetul spunând “este vina ta!”, măsoară pe cineva din cap până în picioare, cu mâinile în șold, afirmă că “băieții nu plâng”, “femeile nu trebuie să umble îmbrăcate în pantaloni”, “fetele nu se înfurie”.

Părinte binevoitor: ajută, încurajează, felicită, apreciază, își asumă sarcini în locul cuiva pe care îl supraprotejează. Părintele binevoitor conține modele de comportament și atitudini binevoitoare, protectoare, înțelegătoare, aprobatoare.

Aspect pozitiv al Părintelui Binevoitor: încurajează, ajută, protejează, previne.

Aspect negativ al Părintelui Binevoitor: dacă persoana are tendința de a supra-proteja, împiedicând persoana supraprotejată să se dezvolte, să evolueze și să aibă propriile experiențe de viață.

Mesajele tip Părinte ne pot fi folositoare, dar ne și pot dăuna, întrucât le utilizăm când ne adresăm celor din jur, dar și când comunicăm cu noi înșine, prin intermediul vocii interioare: “Haide, vei reuși!”, “Nu te descuraja” dar și “Ce prost sunt”, “Nu ești în stare de nimic!”

 STAREA DE COPIL A EULUI – trebuințe, impulsuri, sentimente, emoții

Copilul: are ca valori intuiția, creativitatea, impulsul spontan și bucuria. Copilul se manifestă în două forme: copilul adaptat și copilul liber (natural). Copilul adaptat este cel care își modifică propriul comportament sub influența Părintelui. El se comportă așa cum vroia tatăl sau mama: de exemplu, ascultător sau precoce, ori se retrage. Astfel, copilul adaptat este un efect al influenței parentale. Copilul liber presupune o manifestare spontană: revolta sau creativitatea, de pildă.

Copil adaptat: supus, stă deoparte, se devalorizează, dar poate susține în mod sistematic contrariul (rebel).

Copil liber: își exprimă spontan trebuințele, sentimentele, emoțiile, este intuitiv, spontan, creativ.

Starea de Copil a Eului apare prima în viața persoanei, și împreună cu Starea de Părinte, sunt cele mai vechi părți ale Eului nostru.

Exemple de comportament ale Copilului adaptat: respecta normele de protecție, se oprește la culoarea roșie a semaforului, respecta regulile de politețe, poate fi supra-adaptat, se îndoiește de el, utilizează forma impersonală ’’se spune’’.

Exemple de comportament ale Copilului rebel: spune ‘’nu ai dreptul’’, spune în mod sistematic ‘’nu’’, încalcă regulamentele, îndeamnă la revoltă, la violență

Exemple de comportament ale Copilului liber: spune “îmi place mult … ciocolata, înghețata, să merg la film, să fiu mângâiat “ etc., spune “nu-mi place … ciocolata… etc.”, se exprima prin gesturi, strigăte, semne de bucurie, de satisfacție – sau opusul acestora, râde în hohote, din tot sufletul sau plânge cu lacrimi amare, își spune temerile, angoasele, își exprimă mânia – sub forma de emoție sănătoasă, nu amenințătoare, informându-i pe cei din jur de sentimentele pe care le are și e normal să și le exprime cu o anumită intensitate, este impulsiv – își exprimă impulsurile fără să se cenzureze, este senzual și curios

STAREA DE ADULT A EULUI compară, evaluează, analizează, gândește, înregistrează, comunică informații, cere, face deducții, ascultă informații.

Adultul: procesează informațiile și calculează probabilitățile necesare pentru supraviețuire. În același timp, reglează activitățile Părintelui și Copilului și mediază în mod obiectiv între cei doi.

Aspecte pozitive: permite culegerea de informații din toate aspectele vieții, luarea de decizii gândite, rezolvarea problemelor, negocierea, etc.; integrează armonios dorințele (Copil) și valorile (Părinte), punând persoana în acord cu sine însuși.

Aspect negativ: utilizată în exces, această stare poate determina comportamente tip “robot”.

Exemple de comportament ale Stării de Adult: pune întrebări pertinente, discută cu alții, îi informează și se informează, consultă opiniile altora, își ascultă Părintele și Copilul, dar ia decizii împreună cu Adultul.

Cum să eviți plictiseala în cuplu

Un studiu a urmărit pe o perioadă de doi ani 200 de cupluri de vârsta facultăţii (Hill, Rubin şi Peplau, 1976). Toţi se întâlneau în mod constant şi au spus, la începutul studiului, că sunt îndrăgostiţi. După doi ani, 45% dintre ei nu mai erau împreună. Care a fost cauza?

Cauza principală a despărţirilor, conform celor spuse atât de bărbaţi cât şi de femei, a fost plictiseala din relaţie. Acest lucru a fost menţionat ca factor de către 77% dintre cei care s-au despărţit.

Mulţi oameni ştiu din experienţa personală că interesul romantic se poate transforma în plictiseală. Unii studenţi au pus o întrebare pătrunzătoare. Cum poţi evita plictiseala? Nu e inevitabilă? Aici datele cercetării sunt de fapt încurajatoare. Plictiseala nu este un rezultat inevitabil al unei relaţii de lungă durată. De exemplu, Lauer şi Lauer (1985) au constatat că multe din cele 300 de cupluri căsătorite fericite erau mai interesate de partenerii lor după o perioadă de 15 ani. Au interacţionat în moduri complexe. Ei au simţit că au în comun umor, filosofie, obiective de viaţă şi idei stimulatoare. Poate că acesta este secretul. Unii evită plictiseala prin cultivarea complexităţii şi profunzimii într-o relaţie. Acesta este factorul denumit de Sternberg intimitate.

Teoria ariciului a lui Edward L. Walker, este relevantă aici. Walker a subliniat faptul că oamenii preferă stimuli de complexitate moderată, nici haotică, nici simplă; care să constituie o provocare moderată. Acest lucru se aplică şi în relaţii, de asemenea. O relaţie haotică şi imprevizibilă este nedorită. De asemenea, o relație previzibilă și nestimulatoare devine plictisitoare.

Din fericire, oamenii sunt din fire mai profunzi. Prin deschiderea unuia în faţa celuilalt şi prin explorarea acestor profunzimi, un cuplu poate adăuga complexitate încontinuu conversaţiilor lor şi altor interacţiuni. Aceasta menţine interesul şi entuziasmul în relaţie, în special dacă mai există şi alte lucruri bune care se întâmplă (cum ar fi dragostea, sexul sau copiii).

Acest lucru nu înseamnă că acele cupluri căsătorite și fericite îşi petrec tot timpul lor liber cuprinşi de fascinaţie în conversaţiile lor. Cu toate acestea, ei comunică bine referitor la lucrurile care contează cel mai mult, se bucură de compania celuilalt, împărtăşesc aceleaşi valori de bază şi îşi tolerează reciproc ciudăţeniile.

Voi ce faceți pentru a evita plictiseala în cuplu?

Bias-uri cognitive produse de lipsa de sens

Lumea este complexă și confuză. Noi pricepem o mică bucățică din ea, dar avem nevoie să-i acordăm un înțeles pentru a putea supraviețui. Când primim un flux redus de informații, tindem să unim punctele, să umplem golurile cu lucruri pe care credem că le știm și să ne actualizăm modelele mentale referitoare la lume.

 Identificăm povești și modele chiar și în date dispersate

Din moment ce primim o porție subțire de realitate și filtrăm aproape totul, nu vedem niciodată povestea întreagă, imaginea de ansamblu. Din acest motiv, creierul nostru reconstruiește lumea, pentru ca ea să fie completă în mintea noastră.

Neglijarea dimensiunii eșantioanelor – oamenii apreciază probabilitatea obținerii unui rezultat statistic fără să țină cont de mărimea eșantionului. De exemplu, într-un studiu, subiecții au acordat aceeași probabilitate ca înălțimea medie să fie de 183 cm la bărbați într-un eșantion de 10, 100 sau 1000 de oameni.

Neglijarea probabilității – este tendința de a ignora probabilitatea în luarea unei decizii în situații de incertitudine. Riscurile mici sunt ori neglijate complet, ori supraestimate și se ignoră ceea ce se află între valorile extreme.  Răspunsul nostru depinde de impactul previzionat al unui eveniment și nu de probabilitatea de producere a acestuia.

Eroarea anecdotică – folosim mai degrabă experiențe personale și exemple izolate decât argumente solide și dovezi științifice.  Este mai ușor să aderăm la mărturiile unor oameni decât să înțelegem date complexe și diferite variații pe un continuum (realitatea statistică abstractă).

Eroarea omului mascat – se produce atunci când o persoană utilizează în mod eronat, într-un argument, legea lui Leibniz, care statuează următoarele: dacă un obiect are o proprietate anume, iar un alt obiect nu are aceeași proprietate, atunci cele două obiecte nu pot să fie identice.

Numele erorii provine de la acest exemplu:

    Premiza 1: Știu cine este Bob.

    Premiza 2: Nu știu cine este omul mascat.

    Concluzia: Prin urmare, Bob nu este omul mascat.

Eroarea jucătorului de noroc (eroarea Monte Carlo) – reprezintă credința greșită că dacă ceva se întâmplă mai frecvent decât este normal într-o anumită perioadă, se va întâmpla mai puțin frecvent în viitor. Și invers – dacă ceva se întâmplă mai puțin frecvent într-o perioadă dată, îi va crește frecvența în viitor.

De exemplu: Un cuplu are patru copii, dintre care toți băieți. Soția este din nou însărcinată. Ce este mai probabil să nască: băiat sau fată?

Amos Tversky și Daniel Kahneman au susținut că această eroare este un bias cognitiv produs de o euristică psihologică, numită euristica reprezentativității: oamenii evaluează probabilitatea unui anumit eveniment  analizând cât este de similar cu evenimente pe care le-au experimentat anterior.

Pareidolia – fenomen psihologic în care mintea răspunde la un stimul, vizual sau auditiv, prin perceperea unui model familiar acolo unde, de fapt, nu există niciunul.

Golurile informaționale le completăm cu stereotipuri, generalități și povești/modele/tipare anterioare

Când avem informații parțiale despre un lucru specific care aparține unei clase de lucruri familiare, creierul nostru nu are nicio problemă să umple golurile cu  bănuieli/aproximări și apoi să uite care părți erau reale și care completate ulterior.

Eroarea atribuirii de grup – se referă la tendința oamenilor de a crede fie că (1) trăsăturile caracteristice ale unui membru individual din grup reflectă grupul în ansamblul său, fie că (2) decizia unui grup reflectă preferințele tuturor membrilor grupului.

Eroarea atribuirii finale – se referă la tendința oamenilor de a atribui comportamente pozitive interne grupului din care fac parte și comportamente negative interne altor grupuri străine. Cu alte cuvinte, comportamentul negativ al unui grup străin este determinat de defectele acestuia, iar comportamentele pozitive sunt rezultatul întâmplării sau circumstanțelor. În schimb, comportamentul negativ al grupului propriu este rezultatul accidentului și factorilor situaționali, iar comportamentul pozitiv este determinat de trăsături caracteristice.

Fixația funcțională – este un bias cognitiv care limitează persoana să folosească un obiect în felul în care se folosește în mod tradițional.

Biasul autorității – tendința de a atribui mai multă acuratețe opiniei unei figuri autoritare și de a fi influențat mai mult de acea opinie.

Biasul automatizării – înclinația ființelor umane de a favoriza sugestiile unui sistem de decizie automat și a ignora informațiile contradictorii produse fără automatizare, chiar dacă acestea sunt corecte.

Efectul bandwagon – fenomenul care arată cum rata de aderare la credințe, idei, trenduri, mișcări crește cu atât mai mult cu cât mai mulți oameni au aderat deja la ele.  Probabilitatea ca un individ să adere la o idee crește cu cât sunt mai numeroși cei care au aderat deja. Explicația rezidă fie în nevoia de a se conforma, fie în faptul că oamenii extrag informații din comportamentele altora.

Ne imaginăm mai bine lucrurile sau oamenii cu care suntem familiarizați sau de care suntem atașați decât lucrurile sau oamenii care ne sunt indiferenți

Efectul Haloeste o formă de bias cognitiv prin care mintea permite unor trăsături specifice pozitive să influențeze evaluarea totală a unei persoane, idei sau obiect. De exemplu, tindem să considerăm că o persoană atractivă este mai populară și are mai mult succes.

Efectul omogenității out-grupului – se referă la percepția că membrii unui grup străin sunt mai asemănători unul altuia decât membrii propriului grup: „ei sunt la fel, noi suntem diferiți”.

Efectul cros-rasial este tendința de a recunoaște mai ușor figurile persoanelor care fac parte din aceeași rasă.

Efectul drumului cunoscut este un bias cognitiv în care călătorii estimează timpul necesar pentru parcurgerea unei rute în funcție de familiaritatea acesteia. Drumul cunoscut pare că durează mai puțin decât drumul necunoscut.

Simplificăm probabilitățile și numerele pentru a ne gândi mai ușor la ele

Mintea noastră subconștientă nu stă bine cu matematica și comite multiple greșeli când estimează probabilități în lipsa tuturor informațiilor necesare.

Biasul supraviețuitoruluieste eroarea logică de a ne concentra asupra persoanelor sau lucrurilor care au trecut printr-un proces de selecție și de a nu acorda atenție celor care nu au trecut, din cauza lipsei lor de vizibilitate. Acest bias conduce la apariția și manifestarea unor credințe supra-optimiste, din cauză că eșecurile sunt ignorate. De exemplu, companiile care au dat faliment sunt excluse din analiza performanței financiare globale.

Credem că știm ce gândesc ceilalți. În unele cazuri, presupunem că ceilalți știu ceea ce noi  știm, în alte cazuri, presupunem că ceilalți se gândesc la noi la fel de mult cât ne gândim noi. Modelăm gândirea altora după propria noastră gândire.

Blestemul cunoașteriieste un bias cognitiv care apare atunci când un individ care comunică cu un alt individ consideră că celălalt deține background-ul necesar pentru a înțelege.

Iluzia transparențeieste tendința oamenilor de a supraestima gradul în care starea lor mentală este cunoscută de alții. Altă manifestare a iluziei transparenței este tendința de supraestima cât de bine înțelegem starea mentală a altora.  

Efectul reflectoruluieste fenomenul în care oamenii tind să creadă că sunt mai intens observați decât sunt în realitate. Este adevărat că suntem centrul lumii noastre, dar asta nu înseamnă că suntem și centrul lumii celorlalți.

Iluzia insight-ului asimetricoamenii consideră că propria lor cunoaștere asupra celorlalți surclasează cunoașterea pe care ceilalți oameni o au despre ei. Cred că răspunsurile pe care le dau ei sunt irelevante, pe când ale celorlalți sunt pline de sens. Acest bias este susținut de o serie de credințe:

  • Convingerea personală că un comportament relevă mai multe despre ceilalți decât despre sine, iar gândurile și sentimentele sunt mai relevante despre sine decât despre ceilalți.
  • Cu cât un individ percepe mai multe trăsături negative asociate unei alte persoane, cu atât începe să exprime mai multe îndoieli cu privire la cunoașterea de sine a celeilalte persoane.

Diferite manifestări ale iluziei insight-ului asimetric:

  • Ne cunoaștem prietenii apropiați mai bine decât ne cunosc ei pe noi. Și îi înțelegem mai bine, de asemenea.
  • Ne cunoaștem colegii de cameră mai bine decât ne cunosc ei. Și ne cunoaștem pe noi mai bine decât se cunosc ei pe ei înșiși.
  • Credem că suntem mai puțin descifrabili decât prietenii noștri. Este mai ușor să-i cunoști pe ei decât este să fim noi cunoscuți.
  • În interacțiunile personale, față-în-față, credem că aflăm despre ceilalți mai multe decât află ei despre noi.
  • Testele proiective sunt mai bune pentru diagnosticarea celorlalți oameni decât a noastră.

Ne proiectăm actuala mentalitate asupra trecutului și viitorului, la care se adaugă faptul că nu suntem foarte buni la a ne imagina cât de încet sau de repede se întâmplă ori se schimbă lucrurile. 

Biasul retrospectivcunoscut și sub denumirea efectului am-știut-de-la-început (knew-it-all-along effect) – după ce un eveniment s-a produs, apare tendința de a-l considera predictibil, deși au existat puține sau deloc elemente în măsură să-l previzioneze.

Biasul rezultatului – este o eroare făcută în evaluarea calității unei decizii atunci când rezultatul acelei decizii este cunoscut deja. Seamănă cu biasul retrospectiv, dar, câtă vreme acesta implică distorsiunea memoriei pentru a favoriza un actor, biasul rezultatului presupune cântărirea mai degrabă a rezultatului  decât a oricăror alte elemente în stabilirea posibilității ca o decizie trecută să fi fost corectă.

Biasul telescopului – se referă la distorsiunea temporală a unui eveniment, în sensul că oamenii percep evenimentele recente ca fiind mai îndepărtate decât sunt în realitate, iar evenimentele trecute ca fiind mai apropiate în timp. Trei ani este cadrul aproximativ de timp după care evenimentele încep să fie distorsionate în timp, plasate mai târziu sau mai devreme. Deși biasul se întâmplă în ambele direcții, efectul general este creșterea numărului evenimentelor raportate prea recent, ceea ce conduce și la supraevaluarea frecvenței evenimentelor.

Retrospectiva roz – se referă la fenomenul psihologic prin care oamenii judecă trecutul mai pozitiv decât judecă prezentul, în mod disproporționat. Romanii spuneau ”memoria praeteritorum bonorum”, ceea ce înseamnă că „trecutul este mereu bine reamintit”. Acest bias are conexiuni cu nostalgia și uneori îl regăsim și sub sintagma „ochelarilor roz”.

Eroarea planificăriia fost propusă de Daniel Kehneman și Amos Tversky ca fenomenul prin care predicțiile cu privire la timpul necesar pentru finalizarea unei sarcini sunt excesiv de optimiste, cu subestimarea timpului necesar. Acest fenomen se manifestă chiar dacă individul cunoaște faptul că în trecut sarcini similare i-au luat mai mult timp decât a estimat inițial. Acest bias afectează doar predicțiile despre propriile sarcini. Dacă analizăm timpul de care alții au nevoie pentru a finaliza o lucrare, avem tendința de a supraestima timpul necesar (asta dacă nu suntem manageri). În 2003, Lovallo și Kahneman au propus o definiție extinsă: tendința de a subestima timpul, costurile și riscurile unor acțiuni viitoare, concomitent cu supraestimarea beneficiilor acestor acțiuni.      

Biasul economisirii timpuluidescrie tendința oamenilor de a estima greșit timpul care ar putea să fie economisit ori pierdut când crește sau descrește viteza.În general, oamenii subestimează timpul economisit atunci când viteza crește de la o valoare relativ mică (40 km/oră) și supraestimează timpul atunci când se accelerează de la o viteză mai mare (90 km/oră).

Biasul auto-consistenței:

  • A crede că gândești în prezent la fel ca în trecut sau în situații anterioare;
  • A crede că emoțiile noastre sunt consistente
  • A crede că acțiunile noastre sunt consistente
  • A crede că nu apar schimbări în procesul de gândire pe măsură ce crești

 Vom continua 🙂

Psihanaliza unui basm românesc – Voinicul cel fără de tată

 

Încă din titlu suntem informați că modelul sexualității masculine este absent. Vom vedea pe parcursul poveștii că eroul va crește alături de mamă până spre finele vârstei pubere.

Povestea începe cu imaginea unei fiice de împărat care nu avea voie să iasă din casă neînsoțită. La porunca părinților ei, dădaca nu o scăpa din vedere. Dar într-o zi, privind lung de la fereastră după un flăcău, fata rămase însărcinată fără știrea ei. Vrând-nevrând, fu nevoită să-l anunțe pe tatăl său, care o alungă de acasă. În ciuda tuturor asigurărilor date de tânăra fată, că ar fi nevinovată și neprihănită, nici tatăl și nici mama sa nu au acceptat că ar fi posibilă o „concepție imaculată”, pentru că ei „știau cum merg lucrurile în lume”.

Avem aici tema unei sexualități neasumate și neintegrate în personalitatea conștientă, alături de refuzul sau incapacitatea psihică de a accepta și recunoaște consecințele unui act sexual. Tânăra fată este ignorantă și inconștientă cu privire la mersul lucrurilor în lumea oamenilor maturi și este incapabilă să-și asume manifestarea propriei sexualități și urmările acesteia. Feminitatea ei este inconștientă sau blocată într-un stadiu incipient de dezvoltare.

Tatăl a construit o corăbioară și i-a dat drumul pe apă să se ducă încotro va voi Domnul. Atât corabia, prin forma ei concavă, ce are capacitatea de a conține, a păstra și a purta, precum și apa, ca element vital și dătător de viață, sunt simboluri ale feminității și maternității. Fata este lăsată în grija apelor arhetipale ale principiului feminin, iar fiul său se naște pe corabie. El părăsește pântecul matern, dar îl înlocuiește cu altul simbolic, din care nu va ieși decât după ce va muri și reînvia, la finalul poveștii. După ce corabia a ajuns la un mal, fata s-a refugiat cu pruncul său în scorbura unui copac mare, un alt simbol al uterului matern și al matricei în care germinează viața. Fiul și mama se află într-o relație simbiotică, iar eu-l conștient este subjugat de un complex matern inconștient de identitatea sa.

Fiul fu crescut doar de mamă, care îl învăța câte ceva despre vânat și îi povestea amintiri din viața sa trecută ca fiică de împărat. Astfel, toate percepțiile Eu-lui despre lume se formează prin prisma reprezentărilor complexului matern, iar experiențele sunt filtrate prin amintirile mamei și dobândesc nuanțele și tonalitățile acestora. După cum vom vedea și mai târziu în poveste, memoria mamei este puternic impregnată de sentimente de remușcare, vinovăție și regret.

Într-una din zile, umblând după vânat, tânărul întâlni un palat pe care îl crezu asemenea celui al bunicului său, împăratul. Neavând acumulate încă toate experiențele necesare, tânărul nu știa ce este frica și nici că în lume pot exista pericole. Intră, așadar, în palat și îi întâlni pe stăpânii acestuia – trei zmei, din care ucise doi. Al treilea zmeu se ascunse în pivniță, hotărât să se răzbune mai târziu. Adevăratul pericol nici pe departe nu fusese învins, ci se retrăsese în plan inconștient, de unde va continua să acționeze cu o forță și mai distructivă.

Încredințat că în palat nu mai este nimeni, tânărul își aduse mama și se făcură stăpâni ai acelei împărății (palat și pădure). Nu după mult timp, zmeul ieși din pivniță și, în chip deghizat, ceru să fie primit ca slujitor. Atât mama, cât și fiul sunt inconștienți cu privire la adevărata natură a zmeului, ignoră pericolele latente și îl acceptă să devină slujitor. În aparență, zmeul era credincios, sârguincios și devotat, dar în realitate încerca să le afle slăbiciunile și să-i distrugă. În dorința sa neîmblânzită de a o seduce pe mama eroului identificăm și natura adevărată a zmeului: el este arhetipul umbrei, al instinctelor sexuale neîmblânzite, sălbatice și inconștiente. El nu rămâne în planul conștient, ci se ascunde ca slugă, deci trece în zona pulsiunilor cenzurate.

Dorința erotică a zmeului o vizează pe mamă, ceea ce poate fi interpretat, pe model freudian, ca reprezentare a complexului Oedip, în care tânărul își transformă mama în obiect sexual, evident în plan inconștient, sub forma unui alter-ego sălbatic și neîmblânzit care ajunge să-i distrugă, într-un final Eu-l conștient. Pe model jungian, vedem în zmeu propria umbră a mamei, care eșuează, încă de la începutul poveștii, să-și integreze propria sexualitate, motiv pentru care ea trece în plan inconștient și devine amenințătoare și distructivă.

În poveste, mama este prezentată cum „lâncezea și se topea de-a-n picioarelea”, simptome de depresie adâncă, generată de nerezolvarea conflictelor interioare și acumularea emoțiilor negative de regret, vinovăție și remușcare. Starea ei se transferă și asupra fiului, singura ființă umană aflată în preajmă.

Unicele gânduri ale zmeului fiind răzbunarea și seducerea mamei, născocește mai multe probe care să-l îndepărteze pe fiu și eventual chiar să-l ucidă.

Eroul trebuie să aducă mere de la mărul roșu, apă vie și apă moartă de la munții care se bat în capete și un purcel de la scroafa de sub pământ, care să-i vindece mama.

Mărul este fructul care întreține tinerețea, un simbol al reînnoirii și al veșnicei prospețimi, dar este în același timp și o forță a inteligenței care facilitează conștientizarea. Apa vie și apa moartă simbolizează Eros și Thanatos, cele două energii opuse existente peste tot în Univers, în natură și în ființa umană, dar ele nu pot fi găsite în stare pură decât în locul metaforic al maximei exprimări a antagonismului (doi munți care se bat în capete). Purcelul scroafei aflate sub pământ este simbolul puterii generative, fecundatoare și hrănitoare a naturii pământești, dar reprezintă și capacitatea de relaționare. Înțelegem astfel că eroul pleacă în căutarea puterii de regenerare și renaștere.

În probele sale este ajutat de o zână, simbol pentru arhetipul Animei, în aspectul său benefic și luminos. Aparentul paradox în această poveste este că și zâna îl înșală pe erou. Îl ajută și îl învață să treacă probele date de zmeu, dar îi sustrage apoi, fără să-i spună, obiectele magice pe care acesta le dobândește și îi pune în loc mere obișnuite, apă de la fântână și un purcel din curtea sa. Nu înțelegem decât spre finalul poveștii că puterile de regenerare nu sunt destinate mamei, ci eroului, Eu-lui conștient.

După ce trece tânărul și ultima probă, zmeul îl găsește dormind și-l face bucăți, bucăți, cu paloșul pe care îl purta ascuns la el. Pentru a nu fi găsit de mamă, îl pune în desagii de pe spinarea calului și-l alungă. Este punctul culminant în care Eu-l conștient se destructurează sub puterea inconștientă și din acest motiv necontrolată a propriilor pulsiuni incestuoase.

Printr-un act magic, zâna reușește să-l readucă la viață, cu ajutorul calităților dobândite în cele trei probe: apa moartă – energia care structurează materia corporală, apa vie – energia vieții, merele –  puterea de a vorbi, adică inteligența și conștiința de sine, purcelul – puterea de a auzi, adică de a relaționa cu mediul extern și cu ceilalți.

Vindecarea și renașterea nu vor fi complete până când Eu-l nu va conștientiza pe de-a-ntregul care este natura pulsiunilor care au dus la dezmembrarea sa. Zâna îi dă putere să se transforme în porumbel și să vadă cu ochii săi cum zmeul o chinuie pe mamă. Abia în acest moment, tânărul Eu dobândește forța interioară de a-și utiliza voința (sabia goală) și a contracara răul inconștient care l-a chinuit atât.

Ș-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa – în limbaj psihanalitic!

Ce dezvoltăm la copiii noștri? Încrederea sau anxietatea de bază?

Karen Horney a subliniat relațiile calde și hrănitoare dintre copiii mici şi cei care aveau grijă de ei. Relațiile pozitive încurajează încrederea bazală, a spus ea, iar cele negative creează anxietatea bazală. Ele ar putea persista la vârsta adultă și ar putea afecta capacitatea unui individ de a se descurca eficient în viață.

Unul dintre puținii teoreticieni feminini proeminenți ai personalității din prima jumătate a secolului XX a fost Karen Danielsen Horney (1885-1952). Horney a adăugat factorii sociali la teoria freudiană. Abordarea lui Horney, numită analiză psihosocială, a pus un accent deosebit pe relațiile emoționale dintre părinte și copil la începutul vieții copilului. Horney a subliniat importanța unui părinte cald și de încredere.

Horney este renumită pentru răspunsul ei la ideea freudiană de invidie a penisului la femei. Ea a spus că, dimpotrivă, munca ei cu pacienții de sex masculin a dezvăluit un fel de invidie a uterului la ei. Ei nu aveau capacitatea femeilor de a fi productivi și creativi, prin copiii lor. Bărbații compensau prin dezvoltarea unui accent nevrotic pe succesul în carieră, singura lor zonă disponibilă pentru productivitate.

Pentru Horney, modelele nevrotice (comportament persistent, maladaptiv) apăreau din anxietatea de bază. Anxietatea de bază reprezenta un curent de frică și neîncredere în viața unei persoane. Horney a legat acest lucru de nesiguranțele din viața de familie timpurie. Ca și alți teoreticieni bazați pe teoria freudiană, Horney a folosit termenii nevroză și nevrotic pentru a indica o tulburare mentală de origine nebiologică. Un nevrotic, în viziunea lui Horney, era cineva care interpreta lumea ca o amenințare la „abuz, înșelăciune, atac, umilință, trădare”.

Horney a spus că dezvoltarea sănătoasă a personalității forma încrederea de bază în personalitatea copilului. Încrederea de bază era insuflată de o căldură veritabilă și previzibilă, de interesul și respectul din partea părinților sau a îngrijitorilor.

Dacă un copil era neglijat sau abuzat, avea loc contrariul. Copilul dezvolta o lipsă de încredere în viață. Anxietatea de bază, a scris Horney, este „sentimentul pe care îl are un copil că este izolat și neajutorat într-o lume potențial ostilă”. Uneori acest sentiment continuă până la maturitate, ducând la nevroză.

Ce cauza anxietatea de bază sau încrederea de bază?      

Spre deosebire de Alfred Adler, Horney nu vedea sentimentele de inferioritate ca inevitabile în copilărie. Totul depindea de părinți.

Horney a urmărit anxietatea de bază în anii de început ai copilului. Ea a spus că părinții provocau anxietate de bază prin dominare, atitudini de înjosire, indiferență, promisiuni neonorate, o atmosferă ostilă, încurajarea copilului să ia parte la disputele părintești, izolarea copilului de alți copii sau nerespectarea nevoilor individuale ale copilului.

Cea mai importantă problemă de bază era „lipsa căldurii și afecțiunii autentice”. Aceasta avea ca motiv, în general, incapacitatea nevrotică a părinților de a le oferi.

Dacă părinții ofereau căldură, afecțiune și consecvență, atunci copilul simțea „încredere de bază” în loc de „anxietate de bază”. Încrederea de bază asigura o fundație solidă pentru încredere, fericire și viață productivă.

Sursa: Introducere în psihologie de Russell A. Dewey

Găsim întotdeauna ceea ce căutăm!

Era odată un bărbat care ședea la marginea unei oaze la intrarea unei cetăți din Orientul Mijlociu. Un tânăr se apropie într-o bună zi și îl întrebă:
– Nu am mai fost niciodată pe aici. Cum sunt locuitorii acestei cetăți?
Bătrânul îi răspunse printr-o întrebare:
– Cum erau locuitorii cetății de unde vii?
– Egoiști și răi. De aceea mă bucur că am putut pleca de acolo.
– Așa sunt și locuitorii acestei cetăți, răspunse bătrânul.
Puțin după aceea, un alt tânăr se apropie de omul nostru și îi puse aceeași întrebare:
– Abia am sosit în acest ținut. Cum sunt locuitorii acestei cetăți?
Omul nostru răspunse cu aceeași întrebare:
– Cum erau locuitorii cetății de unde vii?
– Erau buni, mărinimoși, primitori, cinstiți. Aveam mulți prieteni acolo și cu greu i-am părăsit.
– Așa sunt și locuitorii acestei cetăți, răspunse bătrânul.
Un neguțător care își aducea pe acolo cămilele la adăpat auzise aceste convorbiri și, pe când cel de-al doilea tânăr se îndepărta, se întoarse spre bătrân și îi zise cu reproș:
– Cum poți să dai două răspunsuri cu totul diferite la una și aceeași întrebare pe care ți-o adresează două persoane?
– Fiule, fiecare poartă lumea sa în propria-i inimă. Acela care nu a găsit nimic bun în trecut, nu va găsi nici aici nimic bun. Dimpotrivă, acela care a avut și în alt oraș prieteni va găsi și aici tovarăși credincioși și de încredere. Pentru că, vezi tu, oamenii nu sunt altceva decât ceea ce știm noi să găsim în ei!