Blog

Copil, Părinte sau Adult? Stările Eului în analiza tranzacțională

137Shares

STĂRILE EULUI

O stare a eului poate fi descrisă fenomenologic ca un sistem coerent de emoții, iar operațional, ca un set coerent de tipare de comportament.

Fiecare individ are disponibil un repertoriu limitat de stări ale eului, care nu sunt roluri, ci realități psihologice, și care pot fi clasificate astfel: Părinte, Adult, Copil. Aceste stări sunt extrem de diferite una de alta și adesea contradictorii, dar coexistă în fiecare individ. Stările eului sunt fenomene fiziologice naturale și fiecare are propriile valori vitale pentru organismul uman.

Dorințe – Copil -Id

Valori – Părinte – Superego

Informații – Adult – Ego

 STAREA DE PĂRINTE A EULUI conține și reproduce “înregistrări” de valori și comportamente.

Starea de Părinte a Eului este cea care funcționează ca un “magnetofon” – înregistrează o mare cantitate de informații și apoi le reproduce: cuvinte, gesturi, mimică, intonații, judecăți, valori, moduri de comportament, de acțiune ale persoanelor care domină în anumite momente, generând ulterior norme despre oameni sau lucruri.

Cea mai mare parte a acestor informații se înregistrează în copilărie și în adolescență, apoi tinerii încep să le reproducă, imitându-i pe cei mari, iar mai târziu Starea de Părinte va reproduce înregistrările respective, cu o acuratețe mai mare sau mai mică.

Părintele nostru înregistrează în aceeași măsură comportamentele părinților noștri, ale fraților, surorilor, prietenilor, profesorilor, șefilor, “eroilor” de orice fel.

Părintele are două funcții principale. Îi permite adultului să fie un părinte eficient pentru proprii săi copii reali și automatizează o serie de răspunsuri, economisind astfel timp și energie pentru Adult. Se manifestă în două forme: directă, ca stare a eului și indirectă, ca influență. Când este activată în mod direct, persoana reacționează așa cum făceau părinții săi și devine unul dintre ei. Când este o influență indirectă, persoana se adaptează cerințelor părinților săi și răspunde în felul în care ar fi vrut ei să răspundă.

Starea Eului de Părinte are două aspecte: Părinte normativ și Părinte binevoitor.

Părinte normativ: dictează, conduce, impune, emite principii, protejează, judecă, critică, devalorizează, agresează. Părintele normativ conține regulile, opiniile, valorile, prejudecățile, modelele de comportament autoritare.

Aspect pozitiv al Părintelui Normativ: dă instrucțiuni și dictează normele în relațiile de zi cu zi.

Aspect negativ al Părintelui Normativ: critică, devalorizează, persecută.

Exemple de comportamente și prejudecăți ale Părintelui Normativ: îi judecă pe cei din jur, insultă, calomniază, vorbește de rău, depreciază, folosește o voce autoritară în prezența copiilor, amenință cu degetul spunând “este vina ta!”, măsoară pe cineva din cap până în picioare, cu mâinile în șold, afirmă că “băieții nu plâng”, “femeile nu trebuie să umble îmbrăcate în pantaloni”, “fetele nu se înfurie”.

Părinte binevoitor: ajută, încurajează, felicită, apreciază, își asumă sarcini în locul cuiva pe care îl supraprotejează. Părintele binevoitor conține modele de comportament și atitudini binevoitoare, protectoare, înțelegătoare, aprobatoare.

Aspect pozitiv al Părintelui Binevoitor: încurajează, ajută, protejează, previne.

Aspect negativ al Părintelui Binevoitor: dacă persoana are tendința de a supra-proteja, împiedicând persoana supraprotejată să se dezvolte, să evolueze și să aibă propriile experiențe de viață.

Mesajele tip Părinte ne pot fi folositoare, dar ne și pot dăuna, întrucât le utilizăm când ne adresăm celor din jur, dar și când comunicăm cu noi înșine, prin intermediul vocii interioare: “Haide, vei reuși!”, “Nu te descuraja” dar și “Ce prost sunt”, “Nu ești în stare de nimic!”

 STAREA DE COPIL A EULUI – trebuințe, impulsuri, sentimente, emoții

Copilul: are ca valori intuiția, creativitatea, impulsul spontan și bucuria. Copilul se manifestă în două forme: copilul adaptat și copilul liber (natural). Copilul adaptat este cel care își modifică propriul comportament sub influența Părintelui. El se comportă așa cum vroia tatăl sau mama: de exemplu, ascultător sau precoce, ori se retrage. Astfel, copilul adaptat este un efect al influenței parentale. Copilul liber presupune o manifestare spontană: revolta sau creativitatea, de pildă.

Copil adaptat: supus, stă deoparte, se devalorizează, dar poate susține în mod sistematic contrariul (rebel).

Copil liber: își exprimă spontan trebuințele, sentimentele, emoțiile, este intuitiv, spontan, creativ.

Starea de Copil a Eului apare prima în viața persoanei, și împreună cu Starea de Părinte, sunt cele mai vechi părți ale Eului nostru.

Exemple de comportament ale Copilului adaptat: respecta normele de protecție, se oprește la culoarea roșie a semaforului, respecta regulile de politețe, poate fi supra-adaptat, se îndoiește de el, utilizează forma impersonală ’’se spune’’.

Exemple de comportament ale Copilului rebel: spune ‘’nu ai dreptul’’, spune în mod sistematic ‘’nu’’, încalcă regulamentele, îndeamnă la revoltă, la violență

Exemple de comportament ale Copilului liber: spune “îmi place mult … ciocolata, înghețata, să merg la film, să fiu mângâiat “ etc., spune “nu-mi place … ciocolata… etc.”, se exprima prin gesturi, strigăte, semne de bucurie, de satisfacție – sau opusul acestora, râde în hohote, din tot sufletul sau plânge cu lacrimi amare, își spune temerile, angoasele, își exprimă mânia – sub forma de emoție sănătoasă, nu amenințătoare, informându-i pe cei din jur de sentimentele pe care le are și e normal să și le exprime cu o anumită intensitate, este impulsiv – își exprimă impulsurile fără să se cenzureze, este senzual și curios

STAREA DE ADULT A EULUI compară, evaluează, analizează, gândește, înregistrează, comunică informații, cere, face deducții, ascultă informații.

Adultul: procesează informațiile și calculează probabilitățile necesare pentru supraviețuire. În același timp, reglează activitățile Părintelui și Copilului și mediază în mod obiectiv între cei doi.

Aspecte pozitive: permite culegerea de informații din toate aspectele vieții, luarea de decizii gândite, rezolvarea problemelor, negocierea, etc.; integrează armonios dorințele (Copil) și valorile (Părinte), punând persoana în acord cu sine însuși.

Aspect negativ: utilizată în exces, această stare poate determina comportamente tip “robot”.

Exemple de comportament ale Stării de Adult: pune întrebări pertinente, discută cu alții, îi informează și se informează, consultă opiniile altora, își ascultă Părintele și Copilul, dar ia decizii împreună cu Adultul.

137Shares

Cum să eviți plictiseala în cuplu

88Shares

Un studiu a urmărit pe o perioadă de doi ani 200 de cupluri de vârsta facultăţii (Hill, Rubin şi Peplau, 1976). Toţi se întâlneau în mod constant şi au spus, la începutul studiului, că sunt îndrăgostiţi. După doi ani, 45% dintre ei nu mai erau împreună. Care a fost cauza?

Cauza principală a despărţirilor, conform celor spuse atât de bărbaţi cât şi de femei, a fost plictiseala din relaţie. Acest lucru a fost menţionat ca factor de către 77% dintre cei care s-au despărţit.

Mulţi oameni ştiu din experienţa personală că interesul romantic se poate transforma în plictiseală. Unii studenţi au pus o întrebare pătrunzătoare. Cum poţi evita plictiseala? Nu e inevitabilă? Aici datele cercetării sunt de fapt încurajatoare. Plictiseala nu este un rezultat inevitabil al unei relaţii de lungă durată. De exemplu, Lauer şi Lauer (1985) au constatat că multe din cele 300 de cupluri căsătorite fericite erau mai interesate de partenerii lor după o perioadă de 15 ani. Au interacţionat în moduri complexe. Ei au simţit că au în comun umor, filosofie, obiective de viaţă şi idei stimulatoare. Poate că acesta este secretul. Unii evită plictiseala prin cultivarea complexităţii şi profunzimii într-o relaţie. Acesta este factorul denumit de Sternberg intimitate.

Teoria ariciului a lui Edward L. Walker, este relevantă aici. Walker a subliniat faptul că oamenii preferă stimuli de complexitate moderată, nici haotică, nici simplă; care să constituie o provocare moderată. Acest lucru se aplică şi în relaţii, de asemenea. O relaţie haotică şi imprevizibilă este nedorită. De asemenea, o relație previzibilă și nestimulatoare devine plictisitoare.

Din fericire, oamenii sunt din fire mai profunzi. Prin deschiderea unuia în faţa celuilalt şi prin explorarea acestor profunzimi, un cuplu poate adăuga complexitate încontinuu conversaţiilor lor şi altor interacţiuni. Aceasta menţine interesul şi entuziasmul în relaţie, în special dacă mai există şi alte lucruri bune care se întâmplă (cum ar fi dragostea, sexul sau copiii).

Acest lucru nu înseamnă că acele cupluri căsătorite și fericite îşi petrec tot timpul lor liber cuprinşi de fascinaţie în conversaţiile lor. Cu toate acestea, ei comunică bine referitor la lucrurile care contează cel mai mult, se bucură de compania celuilalt, împărtăşesc aceleaşi valori de bază şi îşi tolerează reciproc ciudăţeniile.

Voi ce faceți pentru a evita plictiseala în cuplu?

88Shares

Bias-uri cognitive produse de lipsa de sens

175Shares

Lumea este complexă și confuză. Noi pricepem o mică bucățică din ea, dar avem nevoie să-i acordăm un înțeles pentru a putea supraviețui. Când primim un flux redus de informații, tindem să unim punctele, să umplem golurile cu lucruri pe care credem că le știm și să ne actualizăm modelele mentale referitoare la lume.

 Identificăm povești și modele chiar și în date dispersate

Din moment ce primim o porție subțire de realitate și filtrăm aproape totul, nu vedem niciodată povestea întreagă, imaginea de ansamblu. Din acest motiv, creierul nostru reconstruiește lumea, pentru ca ea să fie completă în mintea noastră.

Neglijarea dimensiunii eșantioanelor – oamenii apreciază probabilitatea obținerii unui rezultat statistic fără să țină cont de mărimea eșantionului. De exemplu, într-un studiu, subiecții au acordat aceeași probabilitate ca înălțimea medie să fie de 183 cm la bărbați într-un eșantion de 10, 100 sau 1000 de oameni.

Neglijarea probabilității – este tendința de a ignora probabilitatea în luarea unei decizii în situații de incertitudine. Riscurile mici sunt ori neglijate complet, ori supraestimate și se ignoră ceea ce se află între valorile extreme.  Răspunsul nostru depinde de impactul previzionat al unui eveniment și nu de probabilitatea de producere a acestuia.

Eroarea anecdotică – folosim mai degrabă experiențe personale și exemple izolate decât argumente solide și dovezi științifice.  Este mai ușor să aderăm la mărturiile unor oameni decât să înțelegem date complexe și diferite variații pe un continuum (realitatea statistică abstractă).

Eroarea omului mascat – se produce atunci când o persoană utilizează în mod eronat, într-un argument, legea lui Leibniz, care statuează următoarele: dacă un obiect are o proprietate anume, iar un alt obiect nu are aceeași proprietate, atunci cele două obiecte nu pot să fie identice.

Numele erorii provine de la acest exemplu:

    Premiza 1: Știu cine este Bob.

    Premiza 2: Nu știu cine este omul mascat.

    Concluzia: Prin urmare, Bob nu este omul mascat.

Eroarea jucătorului de noroc (eroarea Monte Carlo) – reprezintă credința greșită că dacă ceva se întâmplă mai frecvent decât este normal într-o anumită perioadă, se va întâmpla mai puțin frecvent în viitor. Și invers – dacă ceva se întâmplă mai puțin frecvent într-o perioadă dată, îi va crește frecvența în viitor.

De exemplu: Un cuplu are patru copii, dintre care toți băieți. Soția este din nou însărcinată. Ce este mai probabil să nască: băiat sau fată?

Amos Tversky și Daniel Kahneman au susținut că această eroare este un bias cognitiv produs de o euristică psihologică, numită euristica reprezentativității: oamenii evaluează probabilitatea unui anumit eveniment  analizând cât este de similar cu evenimente pe care le-au experimentat anterior.

Pareidolia – fenomen psihologic în care mintea răspunde la un stimul, vizual sau auditiv, prin perceperea unui model familiar acolo unde, de fapt, nu există niciunul.

Golurile informaționale le completăm cu stereotipuri, generalități și povești/modele/tipare anterioare

Când avem informații parțiale despre un lucru specific care aparține unei clase de lucruri familiare, creierul nostru nu are nicio problemă să umple golurile cu  bănuieli/aproximări și apoi să uite care părți erau reale și care completate ulterior.

Eroarea atribuirii de grup – se referă la tendința oamenilor de a crede fie că (1) trăsăturile caracteristice ale unui membru individual din grup reflectă grupul în ansamblul său, fie că (2) decizia unui grup reflectă preferințele tuturor membrilor grupului.

Eroarea atribuirii finale – se referă la tendința oamenilor de a atribui comportamente pozitive interne grupului din care fac parte și comportamente negative interne altor grupuri străine. Cu alte cuvinte, comportamentul negativ al unui grup străin este determinat de defectele acestuia, iar comportamentele pozitive sunt rezultatul întâmplării sau circumstanțelor. În schimb, comportamentul negativ al grupului propriu este rezultatul accidentului și factorilor situaționali, iar comportamentul pozitiv este determinat de trăsături caracteristice.

Fixația funcțională – este un bias cognitiv care limitează persoana să folosească un obiect în felul în care se folosește în mod tradițional.

Biasul autorității – tendința de a atribui mai multă acuratețe opiniei unei figuri autoritare și de a fi influențat mai mult de acea opinie.

Biasul automatizării – înclinația ființelor umane de a favoriza sugestiile unui sistem de decizie automat și a ignora informațiile contradictorii produse fără automatizare, chiar dacă acestea sunt corecte.

Efectul bandwagon – fenomenul care arată cum rata de aderare la credințe, idei, trenduri, mișcări crește cu atât mai mult cu cât mai mulți oameni au aderat deja la ele.  Probabilitatea ca un individ să adere la o idee crește cu cât sunt mai numeroși cei care au aderat deja. Explicația rezidă fie în nevoia de a se conforma, fie în faptul că oamenii extrag informații din comportamentele altora.

Ne imaginăm mai bine lucrurile sau oamenii cu care suntem familiarizați sau de care suntem atașați decât lucrurile sau oamenii care ne sunt indiferenți

Efectul Haloeste o formă de bias cognitiv prin care mintea permite unor trăsături specifice pozitive să influențeze evaluarea totală a unei persoane, idei sau obiect. De exemplu, tindem să considerăm că o persoană atractivă este mai populară și are mai mult succes.

Efectul omogenității out-grupului – se referă la percepția că membrii unui grup străin sunt mai asemănători unul altuia decât membrii propriului grup: „ei sunt la fel, noi suntem diferiți”.

Efectul cros-rasial este tendința de a recunoaște mai ușor figurile persoanelor care fac parte din aceeași rasă.

Efectul drumului cunoscut este un bias cognitiv în care călătorii estimează timpul necesar pentru parcurgerea unei rute în funcție de familiaritatea acesteia. Drumul cunoscut pare că durează mai puțin decât drumul necunoscut.

Simplificăm probabilitățile și numerele pentru a ne gândi mai ușor la ele

Mintea noastră subconștientă nu stă bine cu matematica și comite multiple greșeli când estimează probabilități în lipsa tuturor informațiilor necesare.

Biasul supraviețuitoruluieste eroarea logică de a ne concentra asupra persoanelor sau lucrurilor care au trecut printr-un proces de selecție și de a nu acorda atenție celor care nu au trecut, din cauza lipsei lor de vizibilitate. Acest bias conduce la apariția și manifestarea unor credințe supra-optimiste, din cauză că eșecurile sunt ignorate. De exemplu, companiile care au dat faliment sunt excluse din analiza performanței financiare globale.

Credem că știm ce gândesc ceilalți. În unele cazuri, presupunem că ceilalți știu ceea ce noi  știm, în alte cazuri, presupunem că ceilalți se gândesc la noi la fel de mult cât ne gândim noi. Modelăm gândirea altora după propria noastră gândire.

Blestemul cunoașteriieste un bias cognitiv care apare atunci când un individ care comunică cu un alt individ consideră că celălalt deține background-ul necesar pentru a înțelege.

Iluzia transparențeieste tendința oamenilor de a supraestima gradul în care starea lor mentală este cunoscută de alții. Altă manifestare a iluziei transparenței este tendința de supraestima cât de bine înțelegem starea mentală a altora.  

Efectul reflectoruluieste fenomenul în care oamenii tind să creadă că sunt mai intens observați decât sunt în realitate. Este adevărat că suntem centrul lumii noastre, dar asta nu înseamnă că suntem și centrul lumii celorlalți.

Iluzia insight-ului asimetricoamenii consideră că propria lor cunoaștere asupra celorlalți surclasează cunoașterea pe care ceilalți oameni o au despre ei. Cred că răspunsurile pe care le dau ei sunt irelevante, pe când ale celorlalți sunt pline de sens. Acest bias este susținut de o serie de credințe:

  • Convingerea personală că un comportament relevă mai multe despre ceilalți decât despre sine, iar gândurile și sentimentele sunt mai relevante despre sine decât despre ceilalți.
  • Cu cât un individ percepe mai multe trăsături negative asociate unei alte persoane, cu atât începe să exprime mai multe îndoieli cu privire la cunoașterea de sine a celeilalte persoane.

Diferite manifestări ale iluziei insight-ului asimetric:

  • Ne cunoaștem prietenii apropiați mai bine decât ne cunosc ei pe noi. Și îi înțelegem mai bine, de asemenea.
  • Ne cunoaștem colegii de cameră mai bine decât ne cunosc ei. Și ne cunoaștem pe noi mai bine decât se cunosc ei pe ei înșiși.
  • Credem că suntem mai puțin descifrabili decât prietenii noștri. Este mai ușor să-i cunoști pe ei decât este să fim noi cunoscuți.
  • În interacțiunile personale, față-în-față, credem că aflăm despre ceilalți mai multe decât află ei despre noi.
  • Testele proiective sunt mai bune pentru diagnosticarea celorlalți oameni decât a noastră.

Ne proiectăm actuala mentalitate asupra trecutului și viitorului, la care se adaugă faptul că nu suntem foarte buni la a ne imagina cât de încet sau de repede se întâmplă ori se schimbă lucrurile. 

Biasul retrospectivcunoscut și sub denumirea efectului am-știut-de-la-început (knew-it-all-along effect) – după ce un eveniment s-a produs, apare tendința de a-l considera predictibil, deși au existat puține sau deloc elemente în măsură să-l previzioneze.

Biasul rezultatului – este o eroare făcută în evaluarea calității unei decizii atunci când rezultatul acelei decizii este cunoscut deja. Seamănă cu biasul retrospectiv, dar, câtă vreme acesta implică distorsiunea memoriei pentru a favoriza un actor, biasul rezultatului presupune cântărirea mai degrabă a rezultatului  decât a oricăror alte elemente în stabilirea posibilității ca o decizie trecută să fi fost corectă.

Biasul telescopului – se referă la distorsiunea temporală a unui eveniment, în sensul că oamenii percep evenimentele recente ca fiind mai îndepărtate decât sunt în realitate, iar evenimentele trecute ca fiind mai apropiate în timp. Trei ani este cadrul aproximativ de timp după care evenimentele încep să fie distorsionate în timp, plasate mai târziu sau mai devreme. Deși biasul se întâmplă în ambele direcții, efectul general este creșterea numărului evenimentelor raportate prea recent, ceea ce conduce și la supraevaluarea frecvenței evenimentelor.

Retrospectiva roz – se referă la fenomenul psihologic prin care oamenii judecă trecutul mai pozitiv decât judecă prezentul, în mod disproporționat. Romanii spuneau ”memoria praeteritorum bonorum”, ceea ce înseamnă că „trecutul este mereu bine reamintit”. Acest bias are conexiuni cu nostalgia și uneori îl regăsim și sub sintagma „ochelarilor roz”.

Eroarea planificăriia fost propusă de Daniel Kehneman și Amos Tversky ca fenomenul prin care predicțiile cu privire la timpul necesar pentru finalizarea unei sarcini sunt excesiv de optimiste, cu subestimarea timpului necesar. Acest fenomen se manifestă chiar dacă individul cunoaște faptul că în trecut sarcini similare i-au luat mai mult timp decât a estimat inițial. Acest bias afectează doar predicțiile despre propriile sarcini. Dacă analizăm timpul de care alții au nevoie pentru a finaliza o lucrare, avem tendința de a supraestima timpul necesar (asta dacă nu suntem manageri). În 2003, Lovallo și Kahneman au propus o definiție extinsă: tendința de a subestima timpul, costurile și riscurile unor acțiuni viitoare, concomitent cu supraestimarea beneficiilor acestor acțiuni.      

Biasul economisirii timpuluidescrie tendința oamenilor de a estima greșit timpul care ar putea să fie economisit ori pierdut când crește sau descrește viteza.În general, oamenii subestimează timpul economisit atunci când viteza crește de la o valoare relativ mică (40 km/oră) și supraestimează timpul atunci când se accelerează de la o viteză mai mare (90 km/oră).

Biasul auto-consistenței:

  • A crede că gândești în prezent la fel ca în trecut sau în situații anterioare;
  • A crede că emoțiile noastre sunt consistente
  • A crede că acțiunile noastre sunt consistente
  • A crede că nu apar schimbări în procesul de gândire pe măsură ce crești

 Vom continua 🙂

175Shares

Psihanaliza unui basm românesc – Voinicul cel fără de tată

121Shares

 

Încă din titlu suntem informați că modelul sexualității masculine este absent. Vom vedea pe parcursul poveștii că eroul va crește alături de mamă până spre finele vârstei pubere.

Povestea începe cu imaginea unei fiice de împărat care nu avea voie să iasă din casă neînsoțită. La porunca părinților ei, dădaca nu o scăpa din vedere. Dar într-o zi, privind lung de la fereastră după un flăcău, fata rămase însărcinată fără știrea ei. Vrând-nevrând, fu nevoită să-l anunțe pe tatăl său, care o alungă de acasă. În ciuda tuturor asigurărilor date de tânăra fată, că ar fi nevinovată și neprihănită, nici tatăl și nici mama sa nu au acceptat că ar fi posibilă o „concepție imaculată”, pentru că ei „știau cum merg lucrurile în lume”.

Avem aici tema unei sexualități neasumate și neintegrate în personalitatea conștientă, alături de refuzul sau incapacitatea psihică de a accepta și recunoaște consecințele unui act sexual. Tânăra fată este ignorantă și inconștientă cu privire la mersul lucrurilor în lumea oamenilor maturi și este incapabilă să-și asume manifestarea propriei sexualități și urmările acesteia. Feminitatea ei este inconștientă sau blocată într-un stadiu incipient de dezvoltare.

Tatăl a construit o corăbioară și i-a dat drumul pe apă să se ducă încotro va voi Domnul. Atât corabia, prin forma ei concavă, ce are capacitatea de a conține, a păstra și a purta, precum și apa, ca element vital și dătător de viață, sunt simboluri ale feminității și maternității. Fata este lăsată în grija apelor arhetipale ale principiului feminin, iar fiul său se naște pe corabie. El părăsește pântecul matern, dar îl înlocuiește cu altul simbolic, din care nu va ieși decât după ce va muri și reînvia, la finalul poveștii. După ce corabia a ajuns la un mal, fata s-a refugiat cu pruncul său în scorbura unui copac mare, un alt simbol al uterului matern și al matricei în care germinează viața. Fiul și mama se află într-o relație simbiotică, iar eu-l conștient este subjugat de un complex matern inconștient de identitatea sa.

Fiul fu crescut doar de mamă, care îl învăța câte ceva despre vânat și îi povestea amintiri din viața sa trecută ca fiică de împărat. Astfel, toate percepțiile Eu-lui despre lume se formează prin prisma reprezentărilor complexului matern, iar experiențele sunt filtrate prin amintirile mamei și dobândesc nuanțele și tonalitățile acestora. După cum vom vedea și mai târziu în poveste, memoria mamei este puternic impregnată de sentimente de remușcare, vinovăție și regret.

Într-una din zile, umblând după vânat, tânărul întâlni un palat pe care îl crezu asemenea celui al bunicului său, împăratul. Neavând acumulate încă toate experiențele necesare, tânărul nu știa ce este frica și nici că în lume pot exista pericole. Intră, așadar, în palat și îi întâlni pe stăpânii acestuia – trei zmei, din care ucise doi. Al treilea zmeu se ascunse în pivniță, hotărât să se răzbune mai târziu. Adevăratul pericol nici pe departe nu fusese învins, ci se retrăsese în plan inconștient, de unde va continua să acționeze cu o forță și mai distructivă.

Încredințat că în palat nu mai este nimeni, tânărul își aduse mama și se făcură stăpâni ai acelei împărății (palat și pădure). Nu după mult timp, zmeul ieși din pivniță și, în chip deghizat, ceru să fie primit ca slujitor. Atât mama, cât și fiul sunt inconștienți cu privire la adevărata natură a zmeului, ignoră pericolele latente și îl acceptă să devină slujitor. În aparență, zmeul era credincios, sârguincios și devotat, dar în realitate încerca să le afle slăbiciunile și să-i distrugă. În dorința sa neîmblânzită de a o seduce pe mama eroului identificăm și natura adevărată a zmeului: el este arhetipul umbrei, al instinctelor sexuale neîmblânzite, sălbatice și inconștiente. El nu rămâne în planul conștient, ci se ascunde ca slugă, deci trece în zona pulsiunilor cenzurate.

Dorința erotică a zmeului o vizează pe mamă, ceea ce poate fi interpretat, pe model freudian, ca reprezentare a complexului Oedip, în care tânărul își transformă mama în obiect sexual, evident în plan inconștient, sub forma unui alter-ego sălbatic și neîmblânzit care ajunge să-i distrugă, într-un final Eu-l conștient. Pe model jungian, vedem în zmeu propria umbră a mamei, care eșuează, încă de la începutul poveștii, să-și integreze propria sexualitate, motiv pentru care ea trece în plan inconștient și devine amenințătoare și distructivă.

În poveste, mama este prezentată cum „lâncezea și se topea de-a-n picioarelea”, simptome de depresie adâncă, generată de nerezolvarea conflictelor interioare și acumularea emoțiilor negative de regret, vinovăție și remușcare. Starea ei se transferă și asupra fiului, singura ființă umană aflată în preajmă.

Unicele gânduri ale zmeului fiind răzbunarea și seducerea mamei, născocește mai multe probe care să-l îndepărteze pe fiu și eventual chiar să-l ucidă.

Eroul trebuie să aducă mere de la mărul roșu, apă vie și apă moartă de la munții care se bat în capete și un purcel de la scroafa de sub pământ, care să-i vindece mama.

Mărul este fructul care întreține tinerețea, un simbol al reînnoirii și al veșnicei prospețimi, dar este în același timp și o forță a inteligenței care facilitează conștientizarea. Apa vie și apa moartă simbolizează Eros și Thanatos, cele două energii opuse existente peste tot în Univers, în natură și în ființa umană, dar ele nu pot fi găsite în stare pură decât în locul metaforic al maximei exprimări a antagonismului (doi munți care se bat în capete). Purcelul scroafei aflate sub pământ este simbolul puterii generative, fecundatoare și hrănitoare a naturii pământești, dar reprezintă și capacitatea de relaționare. Înțelegem astfel că eroul pleacă în căutarea puterii de regenerare și renaștere.

În probele sale este ajutat de o zână, simbol pentru arhetipul Animei, în aspectul său benefic și luminos. Aparentul paradox în această poveste este că și zâna îl înșală pe erou. Îl ajută și îl învață să treacă probele date de zmeu, dar îi sustrage apoi, fără să-i spună, obiectele magice pe care acesta le dobândește și îi pune în loc mere obișnuite, apă de la fântână și un purcel din curtea sa. Nu înțelegem decât spre finalul poveștii că puterile de regenerare nu sunt destinate mamei, ci eroului, Eu-lui conștient.

După ce trece tânărul și ultima probă, zmeul îl găsește dormind și-l face bucăți, bucăți, cu paloșul pe care îl purta ascuns la el. Pentru a nu fi găsit de mamă, îl pune în desagii de pe spinarea calului și-l alungă. Este punctul culminant în care Eu-l conștient se destructurează sub puterea inconștientă și din acest motiv necontrolată a propriilor pulsiuni incestuoase.

Printr-un act magic, zâna reușește să-l readucă la viață, cu ajutorul calităților dobândite în cele trei probe: apa moartă – energia care structurează materia corporală, apa vie – energia vieții, merele –  puterea de a vorbi, adică inteligența și conștiința de sine, purcelul – puterea de a auzi, adică de a relaționa cu mediul extern și cu ceilalți.

Vindecarea și renașterea nu vor fi complete până când Eu-l nu va conștientiza pe de-a-ntregul care este natura pulsiunilor care au dus la dezmembrarea sa. Zâna îi dă putere să se transforme în porumbel și să vadă cu ochii săi cum zmeul o chinuie pe mamă. Abia în acest moment, tânărul Eu dobândește forța interioară de a-și utiliza voința (sabia goală) și a contracara răul inconștient care l-a chinuit atât.

Ș-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa – în limbaj psihanalitic!

121Shares

Ce dezvoltăm la copiii noștri? Încrederea sau anxietatea de bază?

88Shares

Karen Horney a subliniat relațiile calde și hrănitoare dintre copiii mici şi cei care aveau grijă de ei. Relațiile pozitive încurajează încrederea bazală, a spus ea, iar cele negative creează anxietatea bazală. Ele ar putea persista la vârsta adultă și ar putea afecta capacitatea unui individ de a se descurca eficient în viață.

Unul dintre puținii teoreticieni feminini proeminenți ai personalității din prima jumătate a secolului XX a fost Karen Danielsen Horney (1885-1952). Horney a adăugat factorii sociali la teoria freudiană. Abordarea lui Horney, numită analiză psihosocială, a pus un accent deosebit pe relațiile emoționale dintre părinte și copil la începutul vieții copilului. Horney a subliniat importanța unui părinte cald și de încredere.

Horney este renumită pentru răspunsul ei la ideea freudiană de invidie a penisului la femei. Ea a spus că, dimpotrivă, munca ei cu pacienții de sex masculin a dezvăluit un fel de invidie a uterului la ei. Ei nu aveau capacitatea femeilor de a fi productivi și creativi, prin copiii lor. Bărbații compensau prin dezvoltarea unui accent nevrotic pe succesul în carieră, singura lor zonă disponibilă pentru productivitate.

Pentru Horney, modelele nevrotice (comportament persistent, maladaptiv) apăreau din anxietatea de bază. Anxietatea de bază reprezenta un curent de frică și neîncredere în viața unei persoane. Horney a legat acest lucru de nesiguranțele din viața de familie timpurie. Ca și alți teoreticieni bazați pe teoria freudiană, Horney a folosit termenii nevroză și nevrotic pentru a indica o tulburare mentală de origine nebiologică. Un nevrotic, în viziunea lui Horney, era cineva care interpreta lumea ca o amenințare la „abuz, înșelăciune, atac, umilință, trădare”.

Horney a spus că dezvoltarea sănătoasă a personalității forma încrederea de bază în personalitatea copilului. Încrederea de bază era insuflată de o căldură veritabilă și previzibilă, de interesul și respectul din partea părinților sau a îngrijitorilor.

Dacă un copil era neglijat sau abuzat, avea loc contrariul. Copilul dezvolta o lipsă de încredere în viață. Anxietatea de bază, a scris Horney, este „sentimentul pe care îl are un copil că este izolat și neajutorat într-o lume potențial ostilă”. Uneori acest sentiment continuă până la maturitate, ducând la nevroză.

Ce cauza anxietatea de bază sau încrederea de bază?      

Spre deosebire de Alfred Adler, Horney nu vedea sentimentele de inferioritate ca inevitabile în copilărie. Totul depindea de părinți.

Horney a urmărit anxietatea de bază în anii de început ai copilului. Ea a spus că părinții provocau anxietate de bază prin dominare, atitudini de înjosire, indiferență, promisiuni neonorate, o atmosferă ostilă, încurajarea copilului să ia parte la disputele părintești, izolarea copilului de alți copii sau nerespectarea nevoilor individuale ale copilului.

Cea mai importantă problemă de bază era „lipsa căldurii și afecțiunii autentice”. Aceasta avea ca motiv, în general, incapacitatea nevrotică a părinților de a le oferi.

Dacă părinții ofereau căldură, afecțiune și consecvență, atunci copilul simțea „încredere de bază” în loc de „anxietate de bază”. Încrederea de bază asigura o fundație solidă pentru încredere, fericire și viață productivă.

Sursa: Introducere în psihologie de Russell A. Dewey

88Shares

Găsim întotdeauna ceea ce căutăm!

28Shares

Era odată un bărbat care ședea la marginea unei oaze la intrarea unei cetăți din Orientul Mijlociu. Un tânăr se apropie într-o bună zi și îl întrebă:
– Nu am mai fost niciodată pe aici. Cum sunt locuitorii acestei cetăți?
Bătrânul îi răspunse printr-o întrebare:
– Cum erau locuitorii cetății de unde vii?
– Egoiști și răi. De aceea mă bucur că am putut pleca de acolo.
– Așa sunt și locuitorii acestei cetăți, răspunse bătrânul.
Puțin după aceea, un alt tânăr se apropie de omul nostru și îi puse aceeași întrebare:
– Abia am sosit în acest ținut. Cum sunt locuitorii acestei cetăți?
Omul nostru răspunse cu aceeași întrebare:
– Cum erau locuitorii cetății de unde vii?
– Erau buni, mărinimoși, primitori, cinstiți. Aveam mulți prieteni acolo și cu greu i-am părăsit.
– Așa sunt și locuitorii acestei cetăți, răspunse bătrânul.
Un neguțător care își aducea pe acolo cămilele la adăpat auzise aceste convorbiri și, pe când cel de-al doilea tânăr se îndepărta, se întoarse spre bătrân și îi zise cu reproș:
– Cum poți să dai două răspunsuri cu totul diferite la una și aceeași întrebare pe care ți-o adresează două persoane?
– Fiule, fiecare poartă lumea sa în propria-i inimă. Acela care nu a găsit nimic bun în trecut, nu va găsi nici aici nimic bun. Dimpotrivă, acela care a avut și în alt oraș prieteni va găsi și aici tovarăși credincioși și de încredere. Pentru că, vezi tu, oamenii nu sunt altceva decât ceea ce știm noi să găsim în ei!

28Shares

Relaxarea progresivă Jacobson

26Shares

Atunci când te confrunți cu evenimente stresante de viaţă, de cele mai multe ori acestea se află într-un registru mental şi emoţional negativ însoţit de tensiune musculară în tot corpul sau localizată doar într-o anumită parte a corpului. Emoţiile sau sentimentele, cu precădere cele negative, contribuie la modificări fiziologice ale tonusului muscular și conduc la tensiune, încordare, rigiditate, spasme. Se poate observa cu uşurinţă legătura directă care există între viaţa emoţională a persoanei şi tonusul muscular al acesteia.

Tehnica de relaxare progresivă musculară a lui Jacobson are drept scop reducerea sau eliminarea tensiunilor psihice prin descărcarea tensiunii acumulate în muşchi. Practicând relaxarea progresivă musculară, „memoria” muşchilor care a înmagazinat tensiunea primeşte o alternativă benefică: relaxarea musculară!

Prin alternarea încordării şi a relaxării diferitelor grupe musculare, puteţi să observaţi diferenţa dintre starea de tensiune şi cea de relaxare. Scopul acestei tehnici este de a detensiona corpul şi de a induce relaxarea, precum şi de a dobândi control asupra tensiunii musculare din corp.

Indicaţii înainte de începerea tehnicii de relaxare:

  •  alegeţi-vă un loc liniştit (departe de factori perturbatori), în care să nu fiţi deranjați pentru aproximativ 30 de minute;
  • găsiţi-vă o poziţie confortabilă (şezând, semiculcat sau culcat pe spate) şi asiguraţi-vă că ţineţi spatele drept;
  • purtaţi haine comode, care să nu vă strângă, preferabil din bumbac;
  • temperatura camerei să fie una potrivită (nici prea rece, nici foarte cald);
  • nu executaţi această tehnică mai devreme de 1 oră după ce aţi servit o masă principală;
  • descălţaţi-vă (dacă este posibil);
  • folosiţi respiraţia abdominală;
  • începeți cu membrul dominant;
  • mențineți încordarea mușchilor pentru aproximativ 7 secunde și relaxați pentru tot atâtea secunde.

TEHNICA DE RELAXAREA PROGRESIVĂ JACOBSON

  • Strângeţi puternic pumnul drept, astfel încât să simţiţi tensiune în mână şi antebraţ. Menţineţi această poziţie (pentru 7 secunde). Observaţi ce simţiţi. Relaxaţi. Observaţi diferenţa (timp de 7 secunde).
  • Repetaţi acelaşi lucru încă o dată: strângeţi puternic pumnul drept, astfel încât să simţiţi tensiune în mână şi antebraţ. Menţineţi această poziţie. Observaţi ce simţiţi. Relaxaţi. Observaţi diferenţa.
  • Strângeţi puternic pumnul stâng, astfel încât să simţiţi tensiune în mână şi antebraţ. Menţineţi această poziţie. Observaţi ce simţiţi. Relaxaţi. Observaţi diferenţa.
  • Repetaţi acelaşi lucru încă o dată: strângeţi puternic pumnul stâng, astfel încât să simţiţi tensiune în mână şi antebraţ. Menţineţi această poziţie. Observaţi ce simţiţi. Relaxaţi. Observaţi diferenţa.
  • Strângeţi puternic pumnul drept şi îndoiţi antebraţul astfel încât să simţi tensiune în antebraţ şi biceps. Menţineţi această poziţie. Observaţi ce simţi. Relaxaţi. Observaţi diferenţa.
  • Repetaţi acelaşi lucru încă o dată: strângeţi puternic pumnul drept şi îndoiţi antebraţul astfel încât să simţiţi tensiune în antebraţ şi biceps. Menţineţi această poziţie. Observaţi ce simţiţi. Relaxaţi. Observaţi diferenţa.
  • La fel vom face şi pentru mâna şi antebraţul stâng: strângeţi puternic pumnul stâng şi îndoiţi antebraţul astfel încât să simţiţi tensiune în antebraţ şi biceps. Menţineţi această poziţie. Observaţi ce simţiţi. Relaxaţi. Observaţi diferenţa.
  • Repetaţi acelaşi lucru încă o dată: strângeţi puternic pumnul stâng şi îndoiţi antebraţul astfel încât să simţiţi tensiune în antebraţ şi biceps. Menţineţi această poziţie. Observaţi ce simţi. Relaxaţi. Observaţi diferenţa.
  • Strângeţi puternic pumnul drept şi îndoiţi antebraţul astfel încât să simţiţi tensiune în antebraţ şi biceps. Menţineţi această poziţie. Observaţi ce simţi. Relaxaţi. Observaţi diferenţa.
  • Strângeţi puternic pumnul stâng şi îndoiţi antebraţul astfel încât să simţiţi tensiune în antebraţ şi biceps. Menţineţi această poziţie. Observaţi ce simţiţi. Relaxaţi. Observaţi diferenţa.
  • Strângeţi puternic muşchii din jurul ochilor astfel încât să simţiţi tensiune în jurul ochilor şi la nivelul frunţii. Menţineţi această poziţie. Observaţi ce simţiţi. Relaxaţi. Observă diferenţa.
  • Repetaţi secvenţa: strângeţi puternic muşchii din jurul ochilor astfel încât să simţiţi tensiune în jurul ochilor şi la nivelul frunţii. Menţineţi această poziţie. Observaţi ce simţiţi. Relaxaţi. Observă diferenţa.
  • Strângeţi puternic maxilarul, ridicaţi bărbia, astfel încât muşchii cefei să fie contractaţi. Menţineţi această poziţie. Observaţi ce simţi. Relaxaţi. Observaţi diferenţa.
  • Strângeţi puternic muşchii din jurul ochilor astfel încât să simţiţi tensiune în jurul ochilor şi la nivelul frunţii. Menţineţi această poziţie. Observaţi ce simţi. Bine, acum relaxaţi. Observaţi diferenţa.
  • Strângeţi puternic maxilarul, ridicaţi bărbia, astfel încât muşchii cefei să fie contractaţi. Menţineţi această poziţie. Observaţi ce simţiţi. Relaxaţi. Observaţi diferenţa.
  • Împingeţi puternic pieptul în faţă şi trageţi umerii în spate, astfel încât să simţiţi tensiune în muşchii spatelui. Menţineţi această poziţie. Observaţi ce simţiţi. Relaxaţi. Observaţi diferenţa.
  • Împingeţi puternic pieptul în faţă şi trageţi umerii în spate, astfel încât să simţiţi tensiune în muşchii spatelui, trageţi abdomenul astfel încât să simţiţi muşchii abdomenului încordaţi. Menţineţi această poziţie. Observaţi ce simţi. Relaxaţi. Observaţi diferenţa.

Concentraţi-vă asupra respiraţiei abdominale pentru câteva momente, în timp ce vă spuneţi în gând de 3 ori: “Mintea şi corpul meu se liniştesc …”

  • Strângeţi puternic pumnul drept şi îndoiţi antebraţul astfel încât să simţiţi tensiune în antebraţ şi biceps. Menţineţi această poziţie. Observaţi ce simţi. Relaxaţi. Observaţi diferenţa.
  • Strângeţi puternic pumnul stâng şi îndoiți antebraţul astfel încât să simţiţi tensiune în antebraţ şi biceps. Menţineţi această poziţie. Observaţi ce simţi. Relaxaţi. Observaţi diferenţa.
  • Strângeţi puternic muşchii din jurul ochilor astfel încât să simţiţi tensiune în jurul ochilor şi la nivelul frunţii. Menţineţi această poziţie. Observaţi ce simţiţi. Relaxaţi. Observaţi diferenţa.
  • Strângeţi puternic maxilarul, ridicaţi bărbia, astfel încât muşchii cefei să fie contractaţi. Menţineţi această poziţie. Observaţi ce simţi. Relaxaţi. Observaţi diferenţa.
  • Împingeţi puternic pieptul în faţă şi trageţi umerii în spate, astfel încât să simţiţi tensiune în muşchii spatelui, trageţi abdomenul astfel încât să simţiţi muşchii abdomenului încordaţi. Menţineţi această poziţie. Observaţi ce simţiţi. Relaxaţi. Observaţi diferenţa.
  • Ridicaţi degetele de la picioare, astfel încât să simţiţi o tensiune puternică în gamba şi coapsa dreaptă. Menţineţi această poziţie. Observaţi ce simţiţi. Relaxaţi. Observaţi diferenţa.
  • Repetaţi secvenţa anterioară: ridicaţi degetele de la picioare, astfel încât să simţiţi o tensiune puternică în gamba şi coapsa dreaptă. Menţineţi această poziţie. Observaţi ce simţi. Relaxaţi. Observaţi diferenţa.
  • Ridicaţi degetele de la picioare, astfel încât să simţiţi o tensiune puternică în gamba şi coapsa stângă. Menţineţi această poziţie. Observaţi ce simţiţi. Relaxaţi. Observaţi diferenţa.
  • Se repetă: ridicaţi degetele de la picioare, astfel încât să simţiţi o tensiune puternică în gamba şi coapsa stângă. Menţineţi această poziţie. Observaţi ce simţiţi. Relaxaţi. Observaţi diferenţa.
  • Ridicaţi degetele de la picioare, astfel încât să simţiţi o tensiune puternică în gamba şi coapsa dreaptă. Menţineţi această poziţie. Observaţi ce simţi. Relaxaţi. Observaţi diferenţa.
  • Ridicaţi degetele de la picioare, astfel încât să simţiţi o tensiune puternică în gamba şi coapsa stângă. Menţineţi această poziţie. Observaţi ce simţiţi. Relaxaţi. Observaţi diferenţa.

Concentraţi-vă asupra respiraţiei abdominale pentru câteva momente, în timp ce vă spuneţi în gând de 3 ori: “Mintea şi corpul meu se liniştesc …”

  • Strângeţi puternic pumnul drept şi îndoiţi antebraţul astfel încât să simţiţi tensiune în antebraţ şi biceps. Menţineţi această poziţie. Observaţi ce simţiţi. Relaxaţi. Observaţi diferenţa.
  • Strângeţi puternic pumnul stâng şi îndoiţi antebraţul astfel încât să simţiţi tensiune în antebraţ şi biceps. Menţineţi această poziţie. Observaţi ce simţiţi. Relaxaţi. Observaţi diferenţa.
  • Strângeţi puternic muşchii din jurul ochilor astfel încât să simţiţi tensiune în jurul ochilor şi la nivelul frunţii. Menţineţi această poziţie. Observaţi ce simţiţi. Relaxaţi. Observaţi diferenţa.
  • Strângeţi puternic maxilarul, ridicaţi bărbia, astfel încât muşchii cefei să fie contractaţi. Menţineţi această poziţie. Observaţi ce simţi. Relaxaţi. Observaţi diferenţa.
  • Împingeţi puternic pieptul în faţă şi trage umerii în spate, astfel încât să simţiţi tensiune în muşchii spatelui, trageţi abdomenul astfel încât să simţiţi muşchii abdomenului încordaţi. Menţineţi această poziţie. Observaţi ce simţiţi. Relaxaţi. Observaţi diferenţa.
  • Ridicaţi degetele de la picioare, astfel încât să simţiţi o tensiune puternică în gamba şi coapsa dreaptă. Menţineţi această poziţie. Observaţi ce simţiţi. Relaxaţi. Observaţi diferenţa.
  • Ridicaţi degetele de la picioare, astfel încât să simţiţi o tensiune puternică în gamba şi coapsa stângă. Menţineţi această poziţie. Observaţi ce simţiţi. Relaxaţi. Observaţi diferenţa.

Repetaţi tehnica de relaxare progresivă Jacobson în fiecare zi, până când simţiţi că tensiunea musculară din corpul dumneavoastră a dispărut.

26Shares

Să exersăm mindfulness

44Shares

În articolul precedent, prezentam cele trei abilități cheie care se dezvoltă prin practica mindfulness: atenția concentrată, monitorizarea deschisă și bunătatea iubitoare și compasiunea.

Acum vă propunem trei exerciții simple, care pot fi practicate și acasă, pentru dezvoltarea acestor abilități.

  1. Meditație pentru respirație – atenția concentrată

Găsește un loc liniștit și așază-te într-o poziție dreaptă și comodă. Respiră ușor și lent, de câteva ori, pentru a-ți liniști corpul și mintea. Apoi lasă-ți pleoapele să se închidă delicat, complet sau parțial.

  • Explorează-ți corpul folosind conștientizarea și încearcă să descoperi unde anume îți simți respirația. Unii oameni o simt în jurul nărilor, poate ca pe o boare rece pe buza superioară. Alții observă pieptul ridicându-se și coborând cel mai ușor, iar alții simt respirația în abdomen pe măsură ce burta se întinde și se strânge;
  • Simte doar senzațiile fizice asociate inspirației și expirației;
  • Când observi că mintea ți-a plecat la plimbare, simte doar respirația din nou;
  • Nu trebuie să controlezi respirația. Lasă-ți corpul să te respire, cum face în mod natural;
  • Nu-ți face probleme dacă mintea ți-e adesea în altă parte. De fiecare dată când observi că atenția e plecată, revino doar asupra respirației, cum ai îndrepta pe drumul corect un copilaș sau un cățeluș rătăcit;
  • Când vrei să finalizezi meditația, deschide ușor ochii.
  1. Meditație pentru emoția localizată în corp – monitorizare deschisă

Începe prin a-ți găsi o poziție confortabilă, închide-ți ochii complet sau parțial și respiră de trei ori pentru a te relaxa.

  • Localizează-ți respirația unde o poți simți cel mai ușor. Simte cum se mișcă prin corp respirația și, atunci când îți e distrasă atenția, adu-o înapoi la simțirea mișcării respirației.
  • După câteva minute, începe să observi senzațiile fizice de stres pe care îl reții în corp – poate la nivelul gâtului, maxilarului, în burtă sau pe frunte.
  • Observă, de asemenea, dacă reții orice emoții dificile, cum ar fi grijile pentru viitor sau jena pentru trecut. Înțelege că fiecare corp uman poartă stres și îngrijorare de-a lungul zilei.
  • Încearcă să numești emoția din trupul tău. Poate un sentiment de tristețe, de furie, de teamă, de singurătate sau de rușine? Repetă eticheta pentru tine, cu o voce moale, blândă, apoi revino asupra respirației.
  • Alege acum un singur loc din corpul tău unde stresul se manifestă cel mai puternic – poate o durere în zona inimii sau o tensiune în stomac. În minte, apleacă-te ușor către locul respectiv, ca și cum te-ai apleca spre un nou-născut.
  • Continuă să respiri normal, lăsând senzația să fie acolo, așa cum e. Simte-ți respirația printre celelalte senzații corporale.
  • Permite mișcării delicate și ritmice a vieții să îți înmoaie și să îți relaxeze corpul. Dacă dorești, pune-ți mâna peste inimă în timp ce continui să respiri.
  • Când ești gata, deschide ușor ochii.
  1. Meditație prin bunătate iubitoare – compasiune  

Exercițiul acesta a fost creat pentru a aduce căldură și înțelegere în viața ta. Așază-te într-o poziție confortabilă, închide ochii complet sau parțial și lasă-ți mintea și trupul să se liniștească prin câteva respirații adânci.

  • Pune-ți mâinile peste inimă pentru a-ți aminti că aduci nu doar atenție, ci și iubire și compasiune experienței tale. Vreme de câteva minute, simte căldura mâinilor tale și presiunea lor delicată asupra inimii. Lasă mișcările ritmice ale respirației de sub mâinile tale să te liniștească.
  • Acum, gândește-te la o altă persoană sau ființă care te face în mod natural să zâmbești. Poate fi un copil, bunica ta, pisica sau câinele – oricine îți aduce fericirea în inimă. Simte cum e să fii în prezența ființei respective. Lasă-te să te bucuri de compania plăcută.
  • Apoi recunoaște cât de vulnerabilă e ființa aceasta dragă – la fel ca tine, e supusă multor dificultăți de-a lungul vieții. De asemenea, ființa aceasta își dorește să fie fericită și să nu sufere, la fel ca tine și ca orice altă ființă. Repetă încet și delicat, lăsând semnificația cuvintelor să-ți pătrundă în inimă:
    • Fie să fii în siguranță.
    • Fie să fii împăcat.
    • Fie să fii sănătos.
    • Fie să trăiești ușor.
  • Dacă observi că mintea îți e în altă parte, revino la imaginea ființei dragi. Savurează orice sentimente calde care ar putea apărea. Ia-o încet.
  • Acum vizualizează-ți propriul corp cu ochii minții și simte senzațiile din trup, așa cum sunt. Observă orice disconfort sau jenă ar putea apărea. Oferă-ți bunătate.
    • Fie să fiu în siguranță.
    • Fie să fiu împăcat.
    • Fie să fiu sănătos.
    • Fie să trăiesc ușor.
  • Dacă vrei să folosești alte propoziții, care pentru tine sunt autentice, te rog să o faci. Te poți întreba: „Ce am nevoie să aud acum?” Folosește un limbaj care să îți încline delicat inima spre tine, ca și cum ai relaționa cu un copil iubit sau cu un prieten drag.
  • Dacă și când apare rezistența emoțională, lasă-o să rămână pe fundal și tu revino la propoziții sau concentrează-te iar asupra persoanei dragi sau asupra respirației.
  • Oricând ești gata, deschide ușor ochii.

Sursa: Mindfulness în psihoterapie – coord. Christopher K. Germer, Ronald D. Siegel, Paul R. Fulton, Editura Trei

44Shares

Mindfulness și psihoterapie

110Shares

Psihoterapeuții au ca scop ușurarea suferinței emoționale, care apare în nenumărate chipuri: stres, anxietate, depresie, probleme de comportament, dependențe și adicții, conflicte interpersonale, confuzie și disperare. Suferința este numitorul comun al tuturor tulburărilor clinice și este endemică pentru condiția umană. O parte a suferinței noastre este existențială, sub forma bolii, a bătrâneții și a morții, așa cum a descoperit Siddharta Gautama Buddha, fondatorul budismului. O parte a suferinței are o notă mai personală. Dar întotdeauna, suferința este generată de opoziție. Opoziția este cea care creează și susține simptomele, respectiv tendința noastră instinctivă de a ne feri de disconfort încordându-ne mușchii, gândind prea mult, bând prea mult sau angajând mecanismele de apărare pentru a ne restabili controlul. Acest tip de evitare experiențială ne poate ajuta pe termen scurt, dar ne împietrește și ne amplifică problemele pe termen lung.

Atunci când vin la terapie, oamenii își doresc un lucru – vor să se simtă mai bine, deși nu le este clar în ce fel, iar uneori terapia nu decurge conform așteptărilor lor. De ce? Pentru că, în primul rând, terapia reușită schimbă relația dintre pacient și suferința sa. Evident, dacă ne supără mai puțin evenimentele din viețile noastre, vom suferi mai puțin. Dar cum am putea fi mai puțin deranjați de experiențele neplăcute? Viața include durere. Și oare nu se opun instinctiv trupul și mintea acelor experiențe dureroase, oare nu încearcă să le evite?

Mindfulness, o modalitate simplă de a relaționa cu experiența, este folosit de peste 2500 de ani pentru a atenua înțepătura problemelor vieții, mai ales a acelora pe care ni le creăm singuri.  Mindfulness este capacitatea care ne permite să fim mai puțin reactivi la ce se întâmplă în momentul respectiv. Este o modalitate de a relaționa cu toată experiența – pozitivă, negativă și neutră – astfel încât suferința noastră, per ansamblu, să se reducă, iar senzația de bunăstare să se amplifice.

Sănătatea psihologică în paradigma mindfulness este capacitatea de a fi cu experiența clipă-de-clipă, într-un mod spațios, de profundă acceptare, chiar și atunci când este greu. Starea aceasta mentală e însoțită de calități psihologice sănătoase, cum ar fi flexibilitatea psihologică, reziliența, autenticitatea, răbdarea, conectarea, bunătatea, compasiunea și înțelepciunea.

Abordarea mindfulness nu presupune să obținem o viață lipsită de durere, ci o mai mare libertate emoțională, de acceptare și compasiune față de dificultățile noastre inevitabile. Aceasta presupune deschidere treptată la ceea ce ne supără, mergând de la curiozitate (îndreptare spre disconfort), la toleranță (trăirea disconfortului în siguranță), la permisiune (să lăsăm disconfortul să apară și să treacă), la prietenie (să descoperim valoarea ascunsă a dificultăților cu care ne confruntăm).

Ce este mindfulness?

Termenul mindfulness este traducerea în limba engleză a cuvântului sati din Pali, cuvânt care avea conotația de conștientizare, atenție și amintire.

În psihologie se propune un model de mindfulness cu două componente:

  • prima implică autoreglarea atenției, astfel încât să fie menținută la nivelul experienței imediate, permițând astfel recunoașterea crescută a evenimentelor mentale în momentul prezent;
  • a doua componentă implică adoptarea unei anumite orientări față de experiență, caracterizată prin curiozitate, deschidere și acceptare.

Cu alte cuvinte, nu doar reglarea atenției este importantă, ci și calitatea conștientizării, caracterizată prin absența judecății, bunătate iubitoare și compasiune.

Mindfulness definit pe scurt este: „conștientizarea experienței prezente cu acceptare”.

Cum funcționează mindfulness?

Au fost identificate următoarele reacții neurologice și psihice:

  1. Reglarea atenției – stabilitatea conștientizării, în ciuda impulsurilor competitive;
  2. Conștientizarea corpului – observarea senzațiilor subtile, a fi conștient de propriile emoții;
  3. Reglarea emoțiilor – reactivitate redusă, a nu lăsa reacțiile emoționale să afecteze performanța;
  4. Reevaluarea – considerarea problemelor ca fiind semnificative sau benigne, și nu întru-totul rele;
  5. Expunerea – desensibilizarea globală în raport cu orice e prezent în câmpul conștientizării;
  6. Sentimentul flexibil al sinelui – dezidentificarea de emoții și creșterea capacități de adaptare.

De ce este util mindfulness în psihoterapie?

În prezent, există dovezi semnificative că utilizarea mindfulness ne îmbunătățește capacitatea de a fi atenți în mod concentrat și susținut, ne ajută să practicăm o gândire mai puțin autoreferențială, mai ales când ne confruntăm cu tulburări emoționale, și ne poate ajuta să ne revenim mai repede când suntem distrași.

Sub umbrela mindfulness, învățăm trei abilități:

  1. Atenția concentrată sau concentarea – de exemplu, readucerea conștientizării iar și iar asupra respirației calmează mintea;
  2. Monitorizarea deschisă sau mindfulness per se – a observa orice apare în câmpul percepției – antrenează mintea să primească suișurile și coborâșurile vieții cu calm și insight;
  3. Bunătatea iubitoare și compasiunea – această abilitate oferă confort și alinare care, la rândul lor, deschid conștientizarea.

Practica mindfulness ne permite să observăm cum funcționează mintea noastră și să avem trei insight-uri importante:

  1. Suferința apare în mintea tuturor;
  2. Gândurile, sentimentele și senzațiile noastre sunt toate tranzitorii;
  3. Sentimentul sinelui este și el în mișcare.

Apud Mindfulness în psihoterapie – coord. Christopher K. Germer, Ronald D. Siegel, Paul R. Fulton, Editura Trei

PS: În următorul articol vom prezenta și trei exerciții simple pentru practicarea mindfulness.

110Shares

Cele 8 crize de dezvoltare – Erik Erikson și psihologia eului

217Shares

Erikson a identificat o serie de opt crize care, după el, caracterizau dezvoltarea personalității. Cuvântul criză în acest context nu este în întregime negativ.

O criză este o provocare pentru eu, o amenințare, dar și o oportunitate de a crește și de a se îmbunătăți. Erikson a descris o serie de crize care apar de-a lungul vieții și le-a numit etape psiho-sociale.

Teoria etapelor a lui Erikson a fost prezentată pentru prima oară de Erik Erikson la o conferință din 1950, la Casa Albă, privind dezvoltarea umană. Fiecare interval de vârstă a fost descris ca prezentând o provocare diferită.

De exemplu, pruncia a fost caracterizată printr-o concurență sau printr-un conflict dintre încrederea și neîncrederea bazală. Aceasta este similară cu ideea lui Horney conform căreia mama și copilul mic stabilesc o relație, care creează fie încredere bazală, fie anxietate bazală.

Dacă criza este rezolvată cu succes (dacă are un rezultat fericit), copilul va avea o fire caracterizată prin speranță în loc de disperare. Fiecare altă criză sau provocare de pe tot parcursul vieții putea duce la noi dificultăți sau la o nouă „virtute”. Aceste virtuți vor deveni o latură persistentă a personalității unei persoane, conform lui Erikson, și ele se vor menține până la o vârstă înaintată, cu rezultate distincte.

Etapele psihosociale ale lui Erikson

Pruncia: vârsta 0-1 ani

  • Conflictul: încredere bazală vs. neîncredere bazală
  • Dacă este rezolvat, virtutea este speranța
  • Culminarea la bătrânețe: Aprecierea interdependenței și a înrudirii

Încredere versus neîncredere este primul stadiu ce se experimentează în primul an de viaţă. Esenţa acestui stadiu este dezvoltarea încrederii în persoanele care îl înconjoară şi care se ocupă de satisfacerea nevoilor acestuia, şi într-un sens mai larg, încrederea în lumea înconjurătoare. Erikson afima că, dacă nevoile copilului sunt satisfăcute, atunci se va obţine un confort fizic şi psihic ce-l va face pe copil să privească viaţa cu încredere şi optimism; dacă nevoile copilului vor fi satisfăcute într-un mod lipsit de constanţă, dezechilibrat (nevoile primare, mai ales cele de hrană nu-i sunt satisfăcute la timp, manevrarea copilului se face într-un mod brutal), atunci rezultatul va fi un grad mare de frustrare ce-l va determina pe copilul, viitor adult, să se formeze cu o viziune destul de sceptică asupra mediului, sau chiar a vieţii în general.

Copilăria timpurie: vârsta de 1-3 ani

  • Conflict: autonomie vs. rușine
  • Dacă este rezolvat, virtutea este voința
  • Culminarea la bătrânețe: Acceptarea ciclului vieții, de la integrare la dezintegrare

Autonomie versus îndoială şi ruşine caracterizează perioada 1-3 ani. Datorită dezvoltării motorie şi verbale, copilul simte nevoia de a se manifesta singur, de a explora singur mediul destul de străin până atunci. Şi Freud este de părere că autonomia domină acestă perioadă din dezvoltarea individulală, numai că se obţine de această dată în urma conflictului dintre a controla şi a fi controlat.

În aceste condiţii educaţia nu trebuie să fie nici prea precoce, nici prea rigidă, dându-i-se copilului posibilitatea şi timpul necesar să simtă că are o anumită putere asupra celuilalt. Complementar cu viziunea freudiană, cea eriksoniană subliniază că toate tendinţele copilului de a se manifesta liber trebuie supravegheate permanent de către părinţi prin îndrumare moderată, astfel încât copii să obţină autonomia de care au nevoie, încrederea în capacităţile proprii de a reuşi ceea ce-şi propun.

Dacă aceste tendinţe sunt prea rigid controlate, sau, şi mai grav, sunt aspru pedepsite, atunci copilul va resimţi sentimente de ruşine pentru faptul că îndrăzneşte să experimenteze lucruri noi sau neîncredere în posibilităţile de succes ale acţiunilor lui.

Vârsta jocului: vârsta de 3-6 ani

  • Conflict: inițiativă vs. vinovăție
  • Dacă este rezolvat, virtutea este țelul
  • Culminarea la bătrânețe: Umor, empatie, reziliență

Iniţiativă versus vinovăţie este stadiul ce se instalează după vârsta de trei ani până la şase ani. Este vârsta preşcolară, când spaţiul pe care îl explorează copilul este mult mai mare, iar acest fapt impune apariţia şi asumarea unor mici responsabilităţi (legate de igiena personală, de propriile jucării etc.) ce orientează comportamentul cu paşi mărunţi, dar siguri, spre scopuri specifice, mai exact spre dezvoltarea spiritului de iniţiativă; iniţiativa de a se implica în activităţi ce-i vor permite copilului de acum, adultului de mai târziu să se pună în valoare, să se afirme pe sine.

Există şi opusul pentru cele prezentate mai sus, manifestate prin pedepsirea spiritului de iniţiativă sau lipsa solicitării copiilor în a avea responsabilităţi, care pot duce la instalarea sentimentului de vinovăţie sau ruşine pentru activităţile în care s-a angajat sau nu s-a angajat.

Vârsta școlară: vârsta de 6-12 ani

  • Conflictul: hărnicie vs. inferioritate
  • Dacă este rezolvat, virtutea este competența
  • Culminarea la bătrânețe: Smerenia, acceptarea cursului vieții și a speranțelor neîndeplinite

Străduinţă (hărnicie) versus inferioritate corespunde perioadei 6 -12 ani şi presupune, după Erikson, manifestarea nevoii de a produce lucruri. Coincide cu perioada dezvoltării semnificative a abilităţilor intelectuale ce vor fi evaluate prin note. Modul în care activează copilul se extinde semnificativ, la fel ca şi influenţele cu care are de-a face, crescând cele ale profesorilor şi colegilor, şi scăzând cele ale părinţilor. Succesul şcolar şi etichetarea pozitivă a părinţilor şi profesorilor vor aduce sentimentul de încredere în capacităţile proprii, deci o imagine de sine pozitivă, iar eşecul şi etichetarea negativă vor conduce la sentimente de ineficienţă şi incompetenţă, şi de aici la o imagine de sine negativă.

Adolescența: vârsta de 12-19 ani

  • Conflict: identitate vs. confuzie
  • Dacă este rezolvat, virtutea este fidelitatea
  • Culminarea la vârsta înaintată: Sentimentul complexității vieții, îmbinarea percepției senzoriale, logice și estetice

Identitate versus confuzie de identitate este stadiul cuprins între 12-18 ani, aşadar domină perioada adolescenţei. Frământările aferente sunt legate de încercarea identificării locului propriei persoane pe harta vieţii.

În această perioadă, adolescenţii îşi orientează întregul comportament spre identificarea răspunsului la întrebarea “cine sunt”. Aici Erikson sublinia faptul că în confruntarea cu o mare diversitate de roluri (vocaţionale, în dragoste şi prietenii) şi cu modurile de a le obţine, adolescenţii trebuie sfătuiţi, dar lăsaţi liberi să exploreze şi să-şi găsească identitatea. Erikson accentua faptul că adolescentul resimte diferite dorinţe de a se implica în diverse activităţi de bună voie, dar, în acelaşi timp el este foarte speriat atunci când este forţat în efectuarea activităţilor în care ar putea fi expus ridicolului sau îndoielii de sine.

Este vorba despre un paradox, şi anume, că un tânăr ar prefera să acţioneze ruşinos în ochii adulţilor, din libera decizie, decât să fie forţat în activităţi ce ar putea fi considerate ruşinoase de către el sau de către cei ca el. Astfel, tânărul se va opune violent la toate limitările “pedante” ale imaginii de sine şi va fi gata să-şi rezolve cu acuzaţii spuse cu voce tare toată vina pe care o resimte în legătură cu excesiva sa ambiţie. O identitate impusă sau neîncercarea mai multor roluri spre care nutresc pot lesne conduce la confuzia identitară sau la o imagine de sine deformată.

Vârsta adultă tânără: vârsta de 20-25 ani

  • Conflict: intimitate vs. izolare
  • Dacă este rezolvat, virtutea este dragostea
  • Culminarea în vârsta înaintată: Sentimentul complexității relațiilor, valoarea tandreții și iubirii libere

Intimitatea ca expresie a maturizării sexuale versus izolarea este stadiul şase, care se dezvoltă în perioada tinereţii. Intimitatea se revarsă în prietenii, dragoste, simpatii, ş.a. În această perioadă apare fenomenul de individualizare ce se constituie progresiv, în directă legătură cu structurarea conştiinţei de sine şi are ca efect dobândirea identităţii proprii fiecărei persoane.

În perioada tinereţii, individualizarea se obţine prin realizarea pregătirii şcolare şi profesionale, prin conflicte de rol şi statut, conflicte ce sunt legate de alegerea viitorului statut profesional şi rolurilor legate de el, cât şi de organizarea identităţii profesionale. Aceste conflicte interioare care însoţesc delimitarea din ce în ce mai clară a identităţii personale şi autonomizarea individului, sunt conflicte motivaţionale.

Individualizarea se exprimă în constituirea celor trei euri – eul fizic, eul social şi eul spiritual. Individualizarea fizică sau constituirea eu-lui fizic reprezintă procesul prin care se dobândeşte identitatea fizică. Elementele componente ale acestui eu apar încă din preşcolaritate, dar acum are loc definitivarea acestuia prin asimilarea noii scheme corporale rezultată din creşterea fizică şi maturizarea sexuală.

În ceea ce priveşte individualizarea socială sau constituirea eu-lui social (denumită şi individualizare relaţională) aceasta se petrece printr-un proces de dobândire a identităţii sociale. Eul social încorporează diversele statute ale persoanei (elev, coleg, fiu, prieten) şi rolurile care decurg din ele. Prin intermediul acestora, individul uman se poziţionează în câmpul relaţiilor sociale. Eul social este totodată depozitarul prestigiului, recunoaşterii şi consideraţiei de care se bucură persoana în mediul său şi îi conferă acesteia o identitate anume.

Individualizarea intelectuală, sau altfel spus, construirea eu-lui spiritual este procesul prin care se construieşte identitatea spirituală, ca expresie a valorilor şi trăirilor personale, a emoţiilor şi dorinţelor, a structurilor motivaţionale proprii şi a proceselor intelectuale. Părerile personale încep să fie susţinute şi argumentate căpătând adesea o validare de generaţie. Creşte interesul pentru probleme abstracte şi de sinteză şi pentru tot ceea ce este nou. Actorul social tânăr trece de la evaluarea impulsiv-critică şi pregnant negativistă specifică aşa-numitei crize de originalitate, la evaluări constructive. Originalitatea se manifestă acum în punctele de vedere personale pe care le formulează şi care sunt susţinute mai argumentat şi mai puţin agresiv.

Vârsta adultă mijlocie: vârsta de 26-64 ani

  • Conflictul: generativitate vs. stagnare
  • Dacă este rezolvat, virtutea este grija
  • Culminarea în vârstă înaintată: Caritas (îngrijirea altora) și agape (empatie și grijă)

În stadiul şapte se dezvoltă opoziţia dintre atitudinile expansive altruiste şi egoism.

În această perioadă, accentul se pune pe nevoia adultului de a fi productiv, de a se afirma pe plan profesional, dar și familial prin dorința de a avea copii. Este perioada în care simte nevoia de a împărtăși celorlalți experiența acumulată. În cazul în care aceste nevoi nu sunt satisfăcute, nu are cu cine să împărtășească cunoștințele acumulate, nu are un mediu în care se poate manifesta, adultul trece prin criza stagnării, moment în care evoluția sa se oprește, centrându-se mai mult pe preocupările față de sine.

Vârsta senectuții: peste 65 de ani

  • Conflictul: integritate vs. disperare
  • Dacă este rezolvat, virtutea este înțelepciunea
  • Culminare la vârstă înaintată: identitate existențială, un sentiment de integritate suficient de puternic pentru a rezista dezintegrării fizice.

În stadiul opt, al bătrâneţii, se trăieşte sentimentul realizării versus disperarea sau amărăciunea faţă de şansele ratate.

Este etapa în care persoana începe să-și evalueze realizările de pe parcursul vieții. În cazul în care există o mulțumire vis-a-vis de tot ce a întreprins, respectivul trăiește sentimentul de satisfacție pentru propria viață și acceptă apropierea sfârșitului, atingându-se în acest fel integritatea psihică.

Erikson spunea: „Așa cum un copil nu se teme de viață, nici un adult echilibrat nu se va teme de moarte”.

217Shares